Category Archives: Jurnal de tătic

Crunt mă voi răzbuna pe 19 noiembrie! Nu va scăpa niciuna din casă de arma lăsată de Dumnezeu la îndemâna prostului. De la soacră la pisică, de la cea mai mică fetiță la cea care s-a învățat de vreo 7 ani să spună că ”Vine Ziua Mamei… Am rămas fără parfum!”

Le și văd pe toate aliniate, fiecare cu o atenție pentru mine. Ce-am zis? ”Atenție”? Cadouri în toată regula, că doar o dată pe an e Ziua Bărbatului!
Adică eu de ce nu aș putea, prin 14-15 noiembrie, să mă uit lung la calendarul din perete și să spun gânditor:
-Ia uite, sâmbătă e 19!
Parcă o văd pe Silvana uitându-se și ea:
-Și ce, știm pe cineva pe care-l cheamă Varlaam? Sau Avdie?
(mai mult…)

Știu, într-un Jurnal de tătic nu au ce căuta amintirile din copilăria tăticului. Altele trebuie să fie subiectele…

Dar, cum vin Mucenicii, simt nevoia să vă spun ceva.
Mama mea greșea întotdeauna mucenicii. La noi în casă se făceau, evident, numai cei muntenești. Da, ăia, de îi vedeți în toate birourile, în borcane, acvarii de comori de gust, puse la rece pe pervaz.
Mama îi greșea. În apa care fierbea cât timp aluatul se usca pe hârtia cerată punea zahăr, vanilie, esență de rom și coajă de portocale. Mirosea ca în casa de turtă dulce a vrăjitoarei din basm. O vrajă cred că era pentru că prea stăteam toți pe lângă bucătărie. Cred că aburul ăla ne făcea pe toți să nu ratăm masa de Ziua Mamei.
Nuca tocată, scorțișoara așteptau cuminți să dea totul în clocot. Erau ascunse de ochii noștri, după buchetele de flori primite de 8 martie.
Când, în sfârșit, ajungeau toate-n oală, noi terminam masa și așteptam. Și așteptam.
(mai mult…)

Alecsia știe cine e Regele Mihai. Deși are numai 7 ani. Să ne înțelegem, nu știe istorie, amestecă țările, orașele sau basmele, e un copil normal, care abia începe să scuture arborele realității de frunzele dese ale basmelor.
Prima oară a auzit de Rege într-o dimineață, după ce toată noaptea somnu-i fusese păzit de Zâna Măseluță. Când s-a trezit, a căutat cu mâna sub pernă, să vadă dacă e adevărată povestea spusă de mine de cu seară. Era adevărat! Cum altfel? Doar, se știe, tații nu mint niciodată!
Sper că a citit asta și nevastă-mea.
În locul dințișorului căzut era o punguță de catifea și, în ea, un ban de argint. Taman cum spune și legenda.
Povestea am mai spus-o ( știți, click aici, dacă ați uitat-o) dar acum vreau să adaug povestea banului.

A fost emis în 1941. Prima care l-a găsit sub pernă, când și-a pierdut primul dinte de lapte a fost mama. L-a păstrat, așa cum făcuse și mama ei, ascuns de privirile curioase. Peste ani, minune, Zâna Măseluță a strecurat sub perna mea o monedă identică! Iar acum…
(mai mult…)

Multe flori au murit de pomană zilele astea. Străzile sunt pline de trupurile lor. E imposibil să știi dacă mai multe zac acum ofilite, cu petalele atinse de putreziciune sau cele mai numeroase au ajuns prin case, împlinindu-și menirea, de a spune…
Nu numai pentru miile de flori rămase în gălețile de pe stradă a fost o zi proastă.
Nu sunt prea superstițios și nici nu am vreo aplecare aparte pentru teoriile conspiraționiste, dar nu pot să nu remarc că nu au știut ce să mai facă să pice ziua de 1 Martie într-o zi de marți! Au ajuns chiar să bage o zi în plus la februarie! Parcă nu era de ajuns că mai toți masculii am umblat 24 de ore cu fețe tâmpe, cărând după noi buchețele mai mari sau mai mici, de la smocuri de ghiocei, timide ca primul ”te iubesc”, la adevărate jerbe cărora le lipsea doar banderola cu ”Sincere regrete”. Sau că ne-a văzut toată lumea, ascunzând prin buzunare dihănii din plastic cu mutrițe care mai de care mai ridicole! Era nevoie să facem toate astea și sub spectrul a 3 ceasuri negre!
Eu mi-am consumat cele 3 ore de ghinion cu o zi înainte, pe 29! Seara, când, fără să-mi dau seama, mirosea deja a marți!
Am vrut să le dau fetelor din casă mărțișoarele cu o zi înainte. Nu știu dacă încercam inconștient să evit ziua buclucașă sau speram ca ele să plece de acasă, în prima dimineață de primăvară, purtând deja în piept fleacurile alese de mine.
Am ajuns acasă, ascunzând sub haină 3 frezii cum nu am mai văzut.

Petalele cândva albe sunt verzi-albăstrui. Verde e și măduva din tulpină, semn că bietele flori au fost lăsate să tragă sevă dintr-o glastră cu cerneală, cum colorau pe vremuri florarii garoafele albe. Frezii cu petale înverzite-albăstrite de la cerneală, suptă în loc de apă! Le-am luat, gândind că oricum nu le vor mânca, deci pot fi non-bio. Le-am luat și pentru că rămân la părerea că nimic nu spune ”te iubesc” mai frumos decât cerneala. Dar cine să înțeleagă mesaje din astea subtile!
În buzunar ascunsesem două mărțișoare cu Elsa și Ana ( v-am mai spus că surorile din Frozen ne populează casa și ne bântuie mințile și sufletele). Erau ultimele de acest fel pe care le-am găsit. Mai să mă bat pentru ele cu o doamnă în fața tarabei, dar, se știe, cel mai deștept cedează, iar bărbații nu-s foarte inteligenți la început de martie!
La mai puțin de un minut după ce le-am scos din buzunar erau rupte. Fâșii din poze zăceau pe acul de siguranță, iar șnururile rămăseseră pe plicuri!
De unde mă așteptam ca zâmbetul să le stăpânească pe fete până la culcare, venirea mea s-a transformat într-un cor de bocete! De unde să știu eu că obiceiul ăsta al nostru cu mărțișoarele a ajuns și pe vasele chinezești!
(mai mult…)

-Te duci mâine-n târg? Să nu uiți să iei mărțișoare pentru…
Întrerup puțin descrierea dialogului pe care-l aveam cu nevastă-mea, Silvana. Discuția noastră era urmărită de 4 ochi măriți, care însumau 20 de ani. Totuși nu-și arătau vârsta, mai ales că se mișcau ”pe perechi”. Doi ne priveau cu luminițe de început de înțelegere, doar au 7 ani. Ceilalți doi ne fixau ca pe jucăriile dragi pe care le vede de 3 ani încoace.

Ne petrecem mare parte din an în Bucovina, dar nu am prins niciodată 1 Martie între colinele ei domoale ca plapuma din pătuțul unui prunc.
Mi-ar plăcea ca măcar o dată să mă prindă primăvara acolo unde cântă cucul, bată-l vina, huțulul frământă piatra de la Izvoarele Sucevei, șoimul anunță vânatul de pe lunca Moldovei că s-a întors și… bărbații primesc mărțișoare!
Eu aș sta acum pe canapea și aș privi-o pe Silvana ca pe radiografia unui extraterestru și aș spune:
-Te duci mâine-n târg? Să nu uiți să iei mărțișoare și pentru…
Iar în dimineața de 1 m-aș trezi cu o pipă prinsă-n șnur alb-roșu, pusă pe noptieră.
-Bună, dragule, să ai o primăvară însorită! Îți place? E cu chihlimbar! Hai, cafeaua e gata.
În bucătărie, alte surprize:
-Tatiii, am făcut la școală o felicitare! Îți place e pentru tine!
Nici n-apuc să despăturesc hârtia că un smoc auriu se lovește de pulpa mea:
-Tati, cadi!
Acum am pe masă cafeaua, pipa, felicitarea și un ghemotoc de hârtie prins cu lipici de un șnur. Telefonul bâzâie ca un bondar abia ieșit din stup la explorat primele flori. E soacră-mea:
-Bună, te-am sunat să îți spun ”o primăvară frumoasă”! Nu cred că sunt prima, fetele s-au sculat, nu-i așa? Vă așteptăm diseară pe la noi. Am o surpriză pentru tine.
(mai mult…)

-Tati, îmi cânți?
Ca să înțelegeți cum sună asta, trebuie să mă fi auzit măcar o dată cântând. De altfel, cu excepția fetelor mele, mai toți cunoscuții mei m-au auzit cântând o singură dată-n viață. Se pare că le e deajuns. După aceea devin profund interesați de menajarea corzilor mele vocale.
Acum mulți ani, furat uneori de veselia unui pahar în plus, strigam:
-Am chef astăzi să cânt cu lăutarii!
Când spuneam asta, cei care avuseseră deja privilegiul de a mă mai fi auzit cântând ziceau:
-E târziu, poate n-ar fi rău să cerem nota și să mergem pe la casele noastre!
Unii compară vocea mea cu a unui bichon care, închis în budoar, aude cum lupii de afară urlă la luna plină. Alții spun că vocea mea le amintește, subtil, de scârțâitul lanțului târât prin casă de o fantomă.
În general, se pare că doar două persoane apreciau cântatul meu, mama și Creatorul. Altfel, cum încep să cânt, nu văd de ce aud un ”Taci, în Dumnezeii mă-tii!” Alteori, Creatorul mă părăsește și aud numai ”Taci, în gâtul mă-tii!”
Când umblu în sertarul cu amintiri…

Nu cel de acum, când sunt părinte la rândul meu, ci sertarul mult mai vechi, unde sunt înghesuite amintirile din copilăria mea. Acolo e mereu mama gata să mă aplaude când cânt. Și sunt mai toți cunoscuții ei, cu fețe plouate, ascultând cum eu rag ”Românașului îi place sus la munte, sus la munte, la izvor”.
Mama mereu spunea: ”Ia, cântă-i lui tanti un cântecel” și apoi, întorcându-se spre prietena sa, spunea: ”Are luni serbare și e bine să repete, să se învețe cu publicul!”
Cam de atunci am auzit eu pentru prima oară și expresia ”Poate are alte talente decât muzica”… Dar mama nu auzea ce spun prietenele ei, se uita la mine parcă-l auzea pe Zavaidoc la grădina de vară!
Fetele mele, însă, mă roagă să le cânt, să cânt cu ele. Și pare să le placă. Iar eu târâi prin casă lanțul fantomei, spre disperarea vecinilor.
(mai mult…)

Pentru că se apropie Paștele. Care, în multe privințe seamănă cu Crăciunul…

Și pentru că e Dragobetele, care vine mult prea repede după Sfântul Valentin și pentru că prea stau amândouă în coasta Mărțișorului, m-am gândit să vă vorbesc despre una dintre greșelile pe care – involuntar – le facem mai toți părinții. E vorba de încercarea de a le insufla convingerile și obiceiurile noastre.
Fie că suntem ”pupători de moaște”, fie că suntem ”liber cugetători” sau pur și simplu dezinteresați de existența vreunei entități deasupra noastră, fără să vrem transmitem ceva din aceste convingeri și copiilor. Ce fac ei cu ele? Ce vor, de fapt, ce vor decide atunci când mintea le va fi eliberată de… noi, de părinți.
Pentru că, oricât ne-am strădui va veni o vreme când se vor scutura de noi, așa cum și noi am făcut cu mamele, tații. Dar nu asta voiam să vă spun.
(mai mult…)

Mâncarea, mâncarea este a doua mare greșeală pe care o facem toți părinții față de copii. Nu negați, toți avem câte o mâncare preferată pe care vrem să le-o impunem, măcar una despre care am citit/am auzit că e sănătoasă și cel puțin o mâncare despre care ne putem jura că le face rău.
Care părinte nu a încercat să impună copiilor mâncarea ”ca la mama acasă”? Eu am făcut-o. Am avut ceva eșecuri și unele semne că una sau două delicatese le vor trezi fetelor mele toată viața un zâmbet dulce și vor spune, gustând: ”Asta e ca la mama acasă”.
Cel mai mare eșec l-am avut cu căpșunile cu smântână. Le plac…

Dar nu așa cum mi le amintesc eu dn copilărie.
Când spun căpșuni, eu văd fructele acelea mici, nu pe cele mari cât obrazul lui Moș Crăciun. Cele mici adună zahăr și parfum cât cele mari, doar că-s mai concentrate.
Poate că rețeta pare simplă, pui căpșuni, zahăr și smântână. De la bunica mea – născută dincolo de Prut, acolo unde se pune smântână pe aproape orice bucate – știu că nu e ușor.
Căpșunile se aleg cu atenție, nu le găseai ușor pe atunci, plecau ”la export” cum începeau să se rumenească. Le punea puțin zahăr ( până și ăsta era pe cartelă în acei ani, dar pentru copil putea fi irosit ) și le lăsa. Le păzea de celelalte guri pofticioase din casă. În timpul ăsta, zahărul curta fructele, se împerechea cu fratele său adunat în ele și lăsau un sirop atât de aromat că toată casa mirosea a rod.
Seara, după ce toți terminau masa, doar copilului i se punea în față un castron de amestec parfumat stins cu o lingură de smântână luată din piață.
Și eu credeam că ”uite, oamenii mari nu mănâncă din astea”, poate nu le plac! Înfulecam și nu observam cum toți întorc privirea când îi invit să guste. ”Lasă, mănâncă tu!”
Nu credeam că voi mai auzi vreodată aceleași cuvinte când am în față un astfel de bol.
Când era mai mică, i-am pus Alecsiei un bol în față. Și, cum vremea restricțiilor de tot felul a trecut, mi-am pus și eu unul.
-Uite, așa îmi făcea mie bunica căpșunile.
Nu m-am uitat la fată, fiind ocupat să răzbun rapid, din lovituri de lingură, poftele rămase nesatisfăcute ale părinților și bunicilor mei. Când am golit bolul meu, am văzut că al Alecsiei era aproape neatins. O mustață mică alb-roșie dovedea că gustase. Dar atât!
-Ce faci? Nu îți place?
-Ba da.
A luat din nou, un sfert de lingură și a spus, împingând castronul spre mine:
-Eu nu mai pot. Lasă, mănâncă tu!
Nu am așteptat a doua invitație. M-am gândit că poate e doar ghiftuită, dar:
(mai mult…)

Nu am prea multe fotografii din copilărie. Poate s-au pierdut, poate nici n-au fost multe, poate așa erau vremurile. Câteva din clasa întâi, vreo două cu desueta coroniță de premiant, cam atât. Ba nu, mint, mai e una, dar…
M-a ferit Dumnezeu și nu am poza clasică de pe vremuri, cea cu fundul gol, așezat pe o păturică sau, mai rău, pe blăniță. Le știți, copilul râde, iar bucile râd și ele, în lumina rapid trecătoare a blițului. Parcă auzi, de undeva din spatele aparatului o voce, pe care o credeai uitată:
-Să pape mama fundulețul ăsta!
Și apoi altă voce, despre care credeai că îl ceartă doar pe Dumnezeu, când Creatorul nu ”papă tot piureuțul!” :
-Ba nu, bunica-l mănâncă pe tot!
Și aparatul clicăie, iar fața care-l fixează pe tine strigă:
-Hai, măi femeilor, făceți-l să râdă! Nu iese poza!
Iar tu, om mare acum, te rogi să te fi schimbat cât să nu te recunoască nimeni în chipul ăla buclat, care râde. Dar nu o arunci. O scoți câteodată, când simți că ai rămas cam singur pe lume. Când o ții în mână, parcă auzi vocile alea, care-l fac acum pe Dumnezeu să râdă la poză.
Dar te juri că tu, când o să ai copii, nu o să faci niciodată o fotografie ”din asta, pe păturică”. Și te ții de legământ, cam până… ai primul copil. La un moment dat, tot faci poza, măcar una de genul ăla!

Eh, bine, nu am poză din asta! Dar am una…
(mai mult…)

De ceva timp – să tot fie vreo 7 ani – îmi place să mă uit la unele știri și ca părinte. E o percepție total diferită, mai emoțională, participi altfel la spectacolul, altfel rece, al știrilor de toate zilele. La început a fost un joc, după ce ai auzit mii de știri la sute de ședințe de sumar, să vezi, ca un exercițiu, dacă te mai face ceva să tresari.
Apoi nu a mai fost un joc. Cu timpul, orice părinte începe să tresară la informații la care altădată nu avea nici o reacție. Orice ai avea de făcut, sunt câteva cuvinte cheie care te opresc, tresari, ciulești urechile. Ești conștient că nu are legătură cu tine, că ai tăi sunt la adăpost, dar te oprești, tresari, ciulești urechile.
E natural! Mai ales când ai acasă copii mici.
Ah, fiindcă a venit vorba de copii mici.

Eram cu Sofia pe stradă. Când e fericită – și era, că abia căra păpușa cu burtă de care tocmai v-am povestit (click, dacă ați uitat) – Zuf a mea salută oamenii pe stradă:
-Bună!
Îi zice ea unei femei care vindea ghiocei pe stradă. Primăvara stătea să explodeze și sunt convins că între soare și râsul Sofiei era o legătură.
-Bună, ce faci, prințesă mică?
Sofia s-a oprit, a strâns în brațe cutia cu păpușa, s-a-ncruntat și a spus tăios:
-Eu sunt fată mare, nu mică! Tu ești fată mare?
Ăștia suntem, nu ne mai schimbăm, când e rost de o glumă fără perdea suntem primii. Așa și florăreasa:
-Nu mai sunt fată mare. Unde mai găsești acum fete mari?
Și mi-a zâmbit cu subînțeles. Și tot cu subînțeles am spus și eu:
-Am eu acasă două!
Femeia a cules un buchețel de ghiocei din coșul de la picioare și l-a întins Sofiei:
-Cât timp, dragă domnule? Cât timp?
Au unii oameni un talent special să strice orice zi frumoasă! De fapt, sunt convins că a și plouat în după-amiaza aia.
Dar nu asta doream să vă spun, dar, scuzați, oricât de atent ai fi, cu urechile ciulite și fruntea șifonată de griji, nu te poți abține să nu zâmbești în fața amintirilor dulci.
Acum tresar și ciulesc urechile la știrile despre copiii cu e-coli. Număr și eu morții, 3, când scriu și sper aici să se blocheze blestematul abac.
Ca om care a văzut mai multe anchete de tragedii decât apucă ei să vadă într-o viață de furat filme de pe net știu că în astfel de cazuri planul de anchetă e mai simplu decât pare, dar e greu de dus la final. Să cauți alimente comune, apă, tratamente comune, locuri comune unde au fost copiii, să aștepți teste de laborator, toate durează. Dar cât timp faceți astea – sau cât ar trebui să le faceți – comunicați și, dacă puteți, faceți asta inteligent.
(mai mult…)