Category Archives: Jurnal de tătic

Alecsia mi-a împins sub nas o foaie de hârtie şi mi-a spus cu vocea calmă, rece a unui călău care citeşte o sentinţă:
-Mami a zis să repetăm poezia sau…
-Sau?
-Nu vrei să ştii!
Nu doream să ştiu, am luat hârtia şi m-am uitat peste ea cu interesul cu care parcurgi un pliant pe care-l arunci în coş. Ştiam că vine serbarea, că ea va fi Ileana Cosânzeana, că un puşti blond va fi Făt Frumos şi îmi era de ajuns. Brusc, rostite de Alecsia, cuvintele din foaie au căpătat alte înţelesuri:
-Da, prinţul meu frumos / Cu drag am să accept inelul de la tine / Căci şi eu te iubesc / Dar trebuie să mai aştepţi să mai cresc…
Bă, eşti nebun! Cum adică „inelul”? Habar nu am de ce Făt Frumos ăsta voia să trezească simultan Zmeul, Ghionoaia şi toţi căpcăunii din Univers! Auzind versurile, m-am felicitat că am început din vreme să colecţionez arme. Părea că va fi nevoie de ele. Cât de curând!
Apoi m-am liniştit. „Să mai cresc!” Hai, e doar un joc, „de-a mama şi de-a tata”, două bucăţele însufleţite de carne care se alintă pe o scenă prăfuită, sub ochii înlăcrimaţi a zeci de părinţi şi bunici.
Am strâns ochii, am retrăit şi jocurile copilăriei mele. Şi mi-am dat seama ce repede au trecut anii dintre „de-a mama şi de-a tata” la „hai mai repede, că vin mama şi tata”!
-Auzi, lasă poezia, Alecsia, pe tati îl doare capul!
-Bine, dar mami a spus că…
-Mai bine spune-mi ce era după „sau”.
-A zis să duci tu gunoiul. Ea oricum nu poate că e prinţesă!

Prinţesă? Imediat mi-a înflorit în minte răzbunarea pentru toţi feţii frumoşi care mi-ar fenta peste ani cătarea armei.
-Da, este. Ca şi tine, şi tu eşti o prinţesă. Da? Să ții minte, eşti prinţesă!
În aerul îngheţat de la ghenă, m-am trezit vorbind singur: „Hai, Făt Frumos, dai tu la 6 ani un ineluş, dar ce o să mai cari tu gunoiul peste ani!”

-Tati, eu cred că Scufiţa Roşie era cam proastă.
M-am oprit din ce făceam şi am ridicat ochii spre Alecsia. Mozolea o păpuşă blondă şi părea evident preocupată de problema Scufiţei.
Sincer, nici eu nu am părere foarte bună despre femeile care se îmbracă doar în roşu. E prea strident şi pare că îmbrăcămintea lor te strigă dar nu vrea să îţi spună nimic. Ah, lucrurile se schimbă dacă apare şi un punct de accent pe trupul lor. Bunăoară ciorapi negri, plasă… Dar, în fine, nu despre asta cred că voia ea să vorbim. I-am răspuns pe măsură, mesajul din tonul meu fiind „Rupe păpuşa aia în două dacă vrei, dar lasă-mă să termin ce am de făcut!”
-De unde ai învăţat tu cuvinte aşa de urâte? Nu e proastă deloc.
-Ba eu zic că e…
Nu a mai folosit cuvântul, dar era clar. M-am gândit să fiu mai clar, dacă tot face abstracţie de mesajele subtile:
-Lasă-l pe tati şi du-te să te joci. Termin aici şi vin eu la tine.
În loc de răspuns mi-a pus păpuşa pe cap şi s-a îndepărtat de mine atât cât îi permitea mânuţa şi m-a privit lung. Era clar că nu înţelesese. Mă pregăteam să-i spun eu ceva care să o liniştească, dar mi-a retezat-o:
-Uite, ţine tu păpuşa aşa cum am pus-o eu.
Până să răspund, m-am trezit că îmi ţineam deasupra capului smocul galben al păpuşii. Alecsia se îndepărtase şi mă privea fix.
-Tati, acum spune după mine.
Eram doar noi doi în cameră aşa că m-am gândit că nu are cine să mă ia la mişto dacă mă prostesc cu un copil de cinci ani jumate.
-Strângi imediat jucăriile şi te îmbraci în pijama. E târziu!
-Strângi imediat jucăriile şi te îmbraci în pijama. E târziu!

Mă fixa în continuare.
-Mai spune odată.
-Strângi imediat jucăriile şi te îmbraci…
-Gata, ajunge! Cum să nu fie proastă? Ai păr ca mami, vorbeşti ca ea şi eu nu văd că eşti lupul? Nu, tati, Scufiţa e proastă!

-Tati, mami este mai frumoasă decât fata asta!

Deși o afirmație, spusele Alecsiei așteptau o replică din partea mea. De preferat o confirmare. O contrazicere ar fi declanșat, sigur, un val de proteste. Dar nici nu poți minți copilul.

Stăteam amândoi tolăniți pe canapea și ne uitam la televizor. Sub ochii noștri își etala formele năbădăioasa Shakira. Bucăți din ea păreau să sară la fiecare zvâcnire pe ritm iar ochii mei prindeau din zbor fragmentele și le readuceau la locul lor. Mi-ar fi plăcut să le reașez cu mâna.

Dar Alecsia, la 5 ani, nu părea să dea atenție. După ce și-a dat verdictul s-a întors la scărmănat poneiul din pluș. Povarea răspunsului a rămas pe mine. Și ce povară!

Evident că primul răspuns, ca un fluierat de admirație, nu ar fi satisfăcut-o. Dar ar fi el cel adevărat? Sau, mai bine zis, adevărul e același pentru toți?

Deși nu mă caracterizează asta întotdeauna, am preferat să gândesc înainte de a vorbi.

În loc să compar chipul soției cu al Shakirei, am închis ochii și mi-am adus aminte de chipul mamei mele. Îmi aminteam cum, mic fiind, eram convins că soarele îi caută mereu chipul. Cum din obrajii ei venea căldură ca din sobele din basme, la gura cărora adormi, completând în vis poveștile începute de bunici.

Mi-am liniștit rapid fata:

-Da, mami e mai frumoasă.

Alecsia nu a avut nici o reacție. I se cuvenea răspunsul ăsta.