Category Archives: Jurnal de tătic

În magazin, în piață, în târgul de vechituri, oriunde te-ai afla și auzi ”Tati, vreau aia!” trebuie să te oprești. Primul impuls e să mergi mai departe, să te faci că nu ai auzit și să te rogi în gând că totul va trece. Nu trece! Adică poate că aia mică ar ceda, văzând că nu îi dai atenție sau pur și simplu va vedea altceva interesant, dar nu va putea, pentru că întotdeauna lângă ”Vreau aia!” e o mutră care brusc devine dulce-grețoasă și zice:
-Ia spune, puiule, ce îți place?
Tu încerci să eviți secvența despre care știi că se va termina cu tine mușcând din fața dulce a vânzătoarei și spui:
-Tata nu are bani la el, hai să mergem!
-Eh, nu are tati 2 lei, cât e AIA?
Copilul simte că are un aliat și plusează.
-Tati, ai 2 lei?

AIA nu e niciodată ceva ce îți trebuie, ba chiar e genul de AIA care va sta pe jos, mereu în drumul tău, piuind sau luminând de câte ori o lovești. Și o vei lovi doar tu, ca o răzbunare că ai luat-o de lângă suratele ei!
-Uite, puișor, vrei să te joci puțin cu ea? E ultima pe care o mai am.
Eu cred că vânzătorii sunt aleşi dintr-o organizaţie care e menită subminării autorităţii părinţilor.
Soluția 1: Ai întotdeauna la tine o lopată și lovești fără milă mutra care îi întinde copilului AIA. Din păcate, nu merge mereu, nu ești niciodată singur, lumea are tendința de a dramatiza sângele care țâșnește din vânzătoare…
Soluția a 2-a: Smulgi AIA din mâna copilului și i-o îndeși mutrei într-o gaură care să nu o împiedice la respirat. E o metodă care poate avea efecte negative asupra relației cu propria-ți odraslă. Există riscul ca viața ei să fie marcată de momentul când ”tati i-a luat unei doamne temperatura cu AIA”. Nu merită.
Soluția a 3-a: Ești diplomat.
-Tati nu are acum bani, mi-aș dori și eu să luăm AIA, dar, dacă mâine avem bani, venim și o luăm. Uite, o rugăm pe doamna să ne-o păstreze.
Te uiți rugător spre vânzătoare, dar ea e impasibilă, vede în tine doar cei doi lei de care e mai aproape ca niciodată.
-Mâine nu e tanti aici. Mai bine o iei azi!
Copilul are ochii în lacrimi, ține AIA strâns și se uită la tine ca la un criminal de bichoni. Tu ești convins că te-ai putea descurca și fără lopată, ba chiar pui ochii pe un taburet. Te și apleci puțin spre el când apare…
Soluția a 4-a: Te uiți la vânzătoare și spui:
-Doamna e așa de amabilă că sunt sigur că, dacă o rogi frumos, îți dă AIA cadou!
Am văzut de multe ori cum mutra dulce devine acră. Ia AIA din mâna copilului care tocmai se pregătea să o roage, iar tu atunci trebuie să iei repede copilul și să te îndepărtezi. De obicei auzi în urma ta ”Zgârcitule!”
Ah, să nu uit, de obicei cumperi o altă AIA de la altă tarabă. Când faci asta nu uita niciodată să te asiguri că prima vânzătoare vede când dai banii!

Liniştea e cel mai rău semnal când eşti de gardă la copil şi subiectul supravegherii operativ-informative nu e în raza ta de vedere. Stai calm dacă auzi bubuituri – neurmate, bineînţeles, de ţipete ce amintesc de gătitul de viu al unui misionar african – dacă vreo jucărie ţipă a dezmembrare sau dacă pisicul miaună a călduri, cocoţat pe undeva pe unde se îmbină tavanul cu şifonierul.
Dacă e linişte, vigilenţa ta aţipeşte, un drăcuşor cu scutece se cuibăreşte pe umărul tău şi îţi şopteşte: „Vezi? Când e cu tine, copilul e cuminte, nu face nimic, ceilalţi din casă se plâng aiurea că nu îl pot ţine în frâu?”
Şi alintată de drăcuşor, vigilenţa ta scade şi mai mult, tot mai mult, până când eşti total în lumea ta, poate chiar te gândeşti să deschizi cândva un blog „Cum să supraveghezi copilul fără să-l agasezi. Metoda Alecu pentru toţi”. Liniştea te înveleşte ca o pătură care dă un plus de căldură căminului şi deja te vezi în faţa unei săli plină cu tinere mame cărora le explici doct cum supravegherea unui plod nu înseamnă să stai ghemuit în camera lui şi să spui mecanic „Nu, nu e voie, lasă aia!”
Tinerele notează, se miră când le povesteşti cum ai observat că personalitatea supravhegheatorului e foarte importantă, că ăia mici simt imediat dacă îţi e frică sau dacă te stresează să-i vezi întinzând mânuţele spre orice obiect.
Anii trec şi metoda devine parte a creşterii copiilor din întreaga lume. Pe toate televiziunile sunt reportaje despre mame care „până la Alecu, inima îmi sărea la fiecare mişcare bruscă a micuţului, acum mă simte calmă, ştie că nu mă poate scoate din sărite şi se joacă frumos pe covoraş”.
Ba chiar şi Sofia – crescută acum, om mare –e intervievată şi spune cu tandreţe: „Nu ştiu să explic, de foarte mică, de când am amintiri, tata era cel care îmi imprima calm, cuminţenie”.
Cam atunci te ridici, doar să mai vezi o dată îngerul cum se joacă pe covoraşul său, te apropii încet de uşă ca să nu o tulburi, împingi uşa cu delicateţe şi… duci mâna la inimă şi cazi.

Nu, liniştea niciodată nu prevesteşte nimic bun dacă eşti de gardă la copil!
PS Niciun copil nu va mai desena pe pereţi după ce învaţă să deseneze! După ce o floare nu mai arată ca o explozie a unei gogoşi cu marmeladă, pereţii sunt abandonaţi şi desenele se mută pe hârtii, pânze… aşa că orice perete pictat de un copil arată ca zidurile zgâriate ale celulei în care a fost omorât un balaur care în zbateri a smuls bucăţi de var.

Credeţi-mă pe cuvânt, bărbatul care nu simte un gol în stomac în momentul în care vede primii ghiocei din an nu iubeşte cu adevărat. Când plăpânzii cavaleri ai cruciadei soarelui apar pe stradă, în bucheţele vândute la preţ de aur, bărbatul adevărat e cuprins de febra alegerii celui mai potrivit Mărţişor.

O fată sau o femeie poate avea pieptul decorat de mărţişoare mai dihai ca un general sovietic, dar întotdeauna va fi unul despre care va spune cu mândrie: „E de la tata” sau „E de la El!” Eh, tocmai alegerea asta mă dă peste cap. Mai ales că iau mărţişoare en-gros, trei bucăţi care trebuie să fie unicate. Şi, atunci când vine momentul „achiziţiei sezonului”, încep căutarea acului în carul cu fân.

La Sofia e cel mai uşor, adică o rezolvi cu un măgăruş Aiurel şi, când i-l dai dimineaţa, îi spui „Uite Orel, vezi? Orel!” Dacă nu găseşti Orel… anul trecut am găsit Orel.

Ar fi trebuit să fie primul ei mărţişor. Nu a fost să fie aşa.

De fapt, primul mărţişor din viaţa ei a fost cel care mi-a amintit de ce, în gimnaziu, de 1 Martie preferam să mănânc cretă decât să merg la şcoală cu un pumn de coşari sau de gărgăriţe şi, roşu ca racul, să merg la fiecare fată din clasă şi să i-l întind. De cele mai multe ori, coşarul meu sfârşea abrupt într-o pungă cu alte zeci de fârtaţi, iar obrazul meu înfierbântat era răcorit cu un pupic impersonal ca o picătură de ploaie mocănească.

Mai târziu aveam să aflu că pentru ca mărţişorul tău să nu ajungă în punga aglomerată a femeii la care ţii trebuie să „munceşti” tot restul anului. Adică nu apari din senin pe 1, scoţi un coşar şi, gata, femeia cade pe spate! O iei uşor, cel puţin din iarnă, cu vorbe şi flori, poate şi cadouri şi, dacă ai noroc, coşarul nu mai e o bucată de tinichea, ci un semn al primăverii!

Ah, încă un lucru, dacă-ţi spune: „Vai, nu trebuia!” să ştii nu că trebuia, ci era imperativ.

Orel al meu, primul din viaţa Sofiei, stătea ascuns sub un maldăr de orătănii pe care nu le voia nimeni. Şi, sincer, cine vrea să dăruiască un măgar? Cum ar fi? „Uite, dragă, Dorel mi-a dăruit un măgăruş!” Cine e nebun să se expună la aşa ceva?

Până şi vânzătorul mi-a spus: „Ştiţi? Ăla e un măgar!” Nu puteam să-i spun că e pentru fata mea, aşa că am improvizat: „Da, e pentru soacră-mea, o să spună că e o poză cu mine”. Am râs amândoi, eu am plătit şi el mi-a urat o primăvară frumoasă.

Acasă mi-am dat seama că e cu ac de siguranţă şi l-am făcut praf, încercând să i-l scot. Primul mărţişor din viaţa ei e acum un amestec, în proporţii egale, de măgăruş gri şi clei! Ei i-a plăcut.

La Alecsia e mai complicat. Adică ar trebui să fie simplu, dar socoteala de acasă… Pleci convins că iei prinţesa care-i place în perioada aia. Şi întotdeauna iei altceva. Numai Dumnezeu şi Disney ştiu de ce era nevoie de atâtea prinţese pe lume! Anul ăsta, pot să deconspir că încă nu citeşte, am luat-o pe Ariel şi constat, cu surprindere, că Mica Sirenă a căzut în dizgraţie, lăsându-i locul unei oarecare Elsa!

Am timp să mai caut!

În fine, al treilea mărţişor…

He he, un coşar oarecare ar face faţă pentru că am „muncit” tot anul!

Ah, doamnelor şi domnilor, dacă „50 Shades of Grey” v-a zgândărit imaginaţia şi fantasmele au început să pună stăpânire pe voi, faceţi un efort şi imaginaţi-vă că frumoşii şi focoşii Ana şi Christian ar fi avut, de la început, copii. Hm, cum sună?

Sexul pentru părinţi este o aventură în sine. Cine mai are nevoie de cătuşe, bice, brice sau…nu, de c…e e nevoie! Până să montezi cătuşele roz pe parteneră vezi că sunt pline de gemul din clătita pe care o considerai pierdută prin casă de vreo săptămână. Scoţi „pisica cu nouă cozi” şi observi că cineva, grijuliu, a lipit pe ea inimioare. Într-o casă cu copii nu poţi ascunde nimic, sunt ca fiscul de pe vremuri, găsesc şi tractorul îngropat sub hambar! Bietul Christian ar fi luat necunoscătoarea femeie de mână şi cel mai probabil până la camera cu plăceri ar fi declanşat cu picioarele măcar un elefant care cântă sau s-ar fi rostogolit după ce au călcat pe singura bucată care mai e mobilă din maşina frumoasei Barbie. Şi, dacă reuşesc, în fine, să se închidă într-o cameră, primul sărut va fi întrerupt de un strigăt, „Taaaaaaatiiiiii, unde ai pus Orel?” Şi preludiul devine o plimbare în 4 labe prin toată casa, căutând măgăruşul de pluş care se ascunde cu desăvârşită dibăcie.

Înainte de a avea copii râdeam de poveştile de acest gen. Ah, ce mă mai veseleam când un prieten, doctor, tată de băiat, povestea cum o dată, fiind în pat cu nevastă-sa, se bucurau fiecare de goliciunea celuilalt când… băieţelul a intrat peste ei, i-a văzut, şi-a scos repede din haine şi a început să strige: „Facem băiţă!”

Alt prieten, pândind momentele când nu e nevastă-sa de faţă, povesteşte cum, într-o seară, îşi dezbrăcase femeia şi … a intrat fetiţa lor. S-a uitat cu ochii măriţi la scenă şi a cerut informaţii suplimentare: „Mami a făcut cachi? O schimbi de pamperşi?” Vai, ce mai râdeam, cum o priveam pe biata soţie cu subînţeles şi o întrebam: „Mami a făcut cachi?” În grupul nostru de prieteni devenise un soi de glumă nelipsită la întâlniri.

Dar cel mai tare râdeam de un alt prieten. Povestea lui e devastatoare. Omul ne-a spus într-o zi că la el în casă nu se mai ascultă „Drumurile noastre”. Evident că l-am întrebat cu toţii dacă e ceva personal între el şi regretatul Dan Spătaru sau dacă melodia îi trezeşte amintiri. Nu ne-a răspuns din prima, mulţumindu-se să ne pună să promitem că melodia respectivă nu va răsuna niciodată în prezenţa sa şi, mai ales, dacă de faţă e băieţelul său.

A curs ceva timp şi, văzând că rămâne neclintit în decizia sa, am insistat cu întrebări până a cedat. Se pare că într-o după-amiază de sâmbătă, când erau convinşi că puştiul e prizonierul somnului de după masă şi al pătuţului cu grilaj, tatăl şi mama au trecut la acţiune în dormitorul lor. Când acţiunea era în toi, au auzit un zgomot suspect. Ştiau că uşa de la dormitor era încuiată aşa că nu s-au oprit, el întinzând doar o mână şi pornind radioul. Cânta Spătaru. Au terminat şi apoi au găsit băieţelul lângă pătuţ, dormind dus.

Nespus s-au bucurat că a crescut şi poate sări din pat, nebănuind ce îi aşteaptă.

Seara, cu copilul jucându-se la picioarele lor, au vrut să retrăiască dulce şi pervers ceva din senzaţiile amiezii şi au pus tocmai melodia ce le amintea de momentele de tandreţe. Puştiul s-a ridicat şi a început să danseze, mişcându-şi şoldurile în faţă şi în spate, într-un du-te-vino care amintea de ritualul care-l deosebeşte pe mascul de… restul speciei!

Ce nu ştia prietenul meu este că, oricât te-ai încuia, adăposti sub plăpumi, ochii copiilor trec prin ziduri, se scurg pe sub uşă sau străpung prin gaura cheii, chiar acoperită cu haine.

Ce ne mai veseleam, fredonam melodia şi copilul prietenului începea mişcarea despre care credea că e dansul specific al bătrânei geamparale!

Ce mai râdeam… dar acum nu mai râd.

Peste umărul ei, o vedeam cum colorează o inimioară. O făcea mai roşie decât sângele care-mi inundă creierul de câte ori se apropie Sfântul Valentin şi oraşul pare plouat cu inimi purpurii, unele adunându-se pe tarabe în bălţi uriaşe, altele infiltrându-se în canale sau case.
Alecsia totuşi mi se pare cam mică să coloreze inimioare. Sincer, nici eu nu sunt încă pregătit să o ştiu oferind inimioare! Nici primind!
Ştiu sigur că pe undeva, prin adâncurile Pământului se ascunde un demon care-i pedepseşte pe toţi taţii din lume. Dacă eşti tată de băiat, vei retrăi toate năzbâtiile cu care ţi-ai amărât părinţii. Dacă eşti tată de fată, inima ta se va întări ca o nucă de fiecare dată când un băiat va ridica ochii spre prinţesa ta, aşa cum te uitai tu cândva la prinţesele altora şi vedeai în ele doar femei. Dar e prea devreme pentru asta!
-Tati, cum se scrie „te iubesc”?
-T… E… faci o pauză, I…
Dar ce scrie ea acolo?
Băi frate, ce mama dracului caută Valentin ăsta la noi? Să stea acolo, în America! Să se umple ăia de inimioare şi cupidoni grăsuţi până nu li se mai văd pălăriile de cowboy!
M-am perpelit toată noaptea! Taţii tuturor iubitelor din trecut mă ţintuiau de o uriaşă inimă de pluş şi mă izbeau cu scrisori de amor cioplite-n pietre roz.

M-am trezit târziu. Alecsia plecase la o aniversare. Încă mă treceau fiori, gândindu-mă la mutra de ştrengar a unui puşti care primea inimioara şi vedeam aievea cum ea-i întinde obrazul pentru pupicul răsplată a muncii…
Sfârşit, mi-am pus o cafea şi m-am îndreptat spre coşul de pipe.
Peste ele, trona inimioara!
Am stat mult cu ea-n mână. Am tocit-o strângând-o între degete şi am citit de  sute de ori cuvintele „te i”.
Şi îi mulţumeam demonului din adâncuri pentru că mă păsuieşte. Încă.

-Tati, ce e aia candidă?

În cei 6 ani de când Dumnezeu m-a admis la şcoala de părinţi am învăţat că niciodată o întrebare nu e ultima şi că e o artă de a găsi răspunsul care să scurteze şirul de interogaţii. Mi-am ales cu grijă cuvintele:

-Înseamnă o fetiţă cu un sufleţel curat şi frumos. Aşa ca al tău.

Mi-am însoţit cuvintele şi cu o mângâiere pe smocul creţ al Alecsiei. Dar fetiţa s-a scuturat, s-a îndepărtat şi a rămas gânditoare. O pândeam şi mă gândeam ce o supărase.

-Tati, trebuie să îţi spun ceva… Nu cred că am un sufleţel frumos!

Mi-a spus asta foarte serioasă, ca şi cum îmi comunica o realitate dură pe care nu aveam cum să nu o acceptăm.

-Dar de ce spui asta? Eu zic…

-Tati, nu mă minţi, nu am sufleţel curat, e clar!

-Ok, hai să nu ne certăm. E cum spui tu!

-Tati.

-Da, ce mai e?

-Trebuie să-mi iei un medicament ca să îmi curăţ sufleţelul! Promiţi?

Brusc mi-am dat seama că poate nu înţelesesem eu prima întrebare. „Candidă” sau … „candidă”? Ghici ciupercă ce-i?

-Alecsia, dar de unde ai auzit tu cuvântul ăla? De unde ştii că nu ai sufleţel curat?

-E simplu, nu mă mănâncă jos, aşa că…

Totul se luminase. Mi-am amintit de reclama care ne asaltează de dimineaţa până seara, cea cu o doamnă care se teme să nu o mănânce păsărica şi se plângea de mirosul ei. Personal, după dimensiunile doamnei din reclamă, cred că nici o păsărică din lume nu o poate mânca toată, iar dacă mirosul e pericolul, atunci e foarte posibil ca păsărica respectivă să fi murit de plictiseală…

Am râs şi am îmbrăţişat-o. Până la urmă copiii nu au nici o vină că s-au născut şi cresc în lumea noastră! I-am spus că e prea mică pentru asemenea medicamente şi că să stea fără grijă că are sufleţelul curat ca un voal de mireasă. S-a liniştit şi a plecat să se joace.

-Hai că te las, tati, văd că ai  teme. Probleme bărbăteşti, soluţii bărbăteşti!

Orel e un măgar. Unul autentic, dar de pluş. Cred că în original îl chema Aiurel, dar ce mai contează originalul! Acum, Orel arată ca un ghem de cârpe uzate, singura diferenţă dintre el şi mopul din balcon este că Orel face baie de două ori pe săptămână, este igenizat şi pieptănat mai abitir decât Mitzu pisicul. Asta pentru că Orel doarme în cel mai curat loc din casă: pătuţul Sofiei.

Pentru mine, viaţa fără Orel ar fi mult mai bună. Pentru Sofia… viaţa fără Orel nu există.

Când se apropie ora de culcare, apare de niciunde, te trage de mână sau picior şi, când te uiţi la ea, spune: „Undeiorel?” Ăsta e semnalul pentru ca întreaga familie să lase orice altă activitate şi să întoarcă toată casa cu fundu-n sus. Mitzu apreciază mult aceste momente.

Oricât de atent ai fi în timpul zilei, Orel prinde întotdeauna un moment în care să se pitească. Niciodată în acelaşi loc! Eu cred sincer că are o listă de locuri ascunse, sub paturi, coşul de rufe murdare, frigider, în spatele unor lucruri nemutate de ani de zile, şi se bagă acolo doar când se apropie ora de culcare. Atunci, bucata de cârpă prinde viaţă, se târâie sau zboară şi dispare.

„Undeiorel?” declanşează o agitaţie ieşită din comun, în patru labe, mutând şi răsturnând lucruri, fiecare din noi îşi aminteşte vag când s-a împiedicat ultima oară de Orel, se caută vinovaţii pentru dispariţie, vocile devin mai agitate, iar Sofia urlă ca din gură de şarpe.

Cam ăsta e momentul în care mă gândesc serios la uciderea lui Orel. Ah, imaginaţia înaripată de ură nu are egal! În câte feluri a murit bietul Orel!

În viaţă îl ţine doar dependenţa de Sofia. După ce îl găsim, până să-l scarmene vreunul din noi, fetiţa şi-l recuperează şi-l strânge la piept, parcă ştiind că măgăruşul nu ar fi în siguranţă în nici un alt loc.

Şi, vă jur, de sute de ori mi s-a părut cum Orel, bine camuflat în braţele copilului de doar doi ani, mi-a arătat degetul mijlociu. De fiecare dată, până să mă dezmeticesc şi să iau atitudine, Sofia mă îndupleca: „Tata, uite, vezi? Orel… vezi? Orel!”