Category Archives: Jurnal de tătic

-Tati, pute caca!
Chiar şi la 3 ani, când aud la Sofia vorbele astea am frisoane. Ştiu – şi toţi care aţi avut sau aveţi copil mic ştiţi – ce înseamnă. E munca aia de fiecare zi care îţi va permite peste vreo 15 ani să urli: „Nu ţi-e ruşine? Te-am şters la fund când erai mic!” Nu, nu le e ruşine, nici nu le va fi, aşa cum nici nouă nu ne-a fost!
Ţine-ţi minte primul scutec pe care l-aţi schimbat? Copilul urlă. Copilul pute. Te gândeşti serios să-l pui în baie şi să-l laşi acolo până vin ajutoare. Copilul se zbate când îl dezbraci. Oricum l-ai potrivi, fundul i se aşează pe cearceaful alb al mesei de înfăşat. Ai vrea să-l bagi cu totul în maşina de spălat. La a doua sau a treia încercare nu o să înţelegi de ce prima oară l-ai spălat şi pe cap.

La sfârşit vă uitaţi unul la celălalt epuizaţi, unul de dansul bizar pentru a se feri de stropi şi celălalt… pentru că nu e uşor să te rotească unul, cu mâinile cât mai depărtate de corpul lui şi să te frece de parcă primul strat de piele trebuie îndepărtat cât mai rapid.
Şi, culmea, gimnastica asta drăcească vă apropie!
-Tati, avem caca!
Cum adică „avem”? „AI!” Ce înseamnă „avem” şi mai ales de ce „Tati”? Uite ce bine sună „Mami, avem caca!”
Am apelat la net, Biblia, cartea de bucate, Evangheliarul, medicul de familie şi psihologul nostru. Zice unul: „Când are nevoie de ajutor, copilul apelează la un adult. Adultul înseamnă siguranţă”. Aha, adică sunt adultul din preajmă. Ok, putea fi un taximetrist, asistenta de la policlinică sau vreun barman nebun care serveşte lapte cu cereale.
Şi urmează o nouă repriză de gimnastică. Dar cu fiecare nouă încercare parcă mişcările mele ies mai bine şi rezistenţa fetei creşte. Ba chiar râde la sfârşit. Mă aşez pe jos şi mă uit la camera răvăşită şi înţeleg de ce „avem” şi nu „am”.
Şi râdem unul de altul, ea ciufulită şi eu… ciufulit nu am cum. Arunc sau bag la spălat mult mai multe lucruri decât trebuia sau decât ar fi făcut-o o profesionistă. Şi pun muzică.

Sofia ciuleşte urechile, ia o păpuşă şi începe să danseze. Şi, mă jur, mă imita, ţine păpuşa departe, o roteşte, o freacă. Şi râdem, râdem mult.
Mult după ce ea doarme, eu ascult din nou melodia în căşti şi râd de unul singur, amintindu-mi cum dansa. Mă gândesc să-i scriu sfătuitorului de pe net. N-o fac, dar i-aş spune: „Băi, copilul apelează la adultul în care are încredere, are şi el timidităţi, motive de disconfort şi nu vrea să le împărtăşească oricui.” Tu rezolvă, dacă eşti chemat, treaba cum te duce capul şi aşa vei sădi şi întări încrederea copilului în tine. Chiar dacă la început e doar instinctuală, inconştientă.
Pe scurt, „Tati, pute caca!” înseamnă „Te iubesc” în limba bebeluşilor. Înseamnă „uite, ăla mare şi chel mă cam chinuie la spălat, mai să mă scape, ţipă, spune vorbe de oameni mari, dar e simpatic şi-l las pe el să facă treaba. Plus că râdem la sfârşit!”
A trecut ceva vreme de la primele experienţe din astea. Aproape au trecut şi pentru a doua. Urmează alte dovezi de încredere şi, implicit, de iubire. Şi tot râd pentru că ştiu că ele înseamnă că peste ani la mine va veni spunând „Tati, pute viaţa!” iar asta va însemna că am trecut testul încrederii. Aşa cum l-au trecut cândva şi părinţii mei.

PS Nevastă-mea mi-a spus „Nu pune muzică şi în Jurnal. Destul ne înebuneşti pe noi!” Dar eu şi fetele ascultăm multă muzică, nu toată le place. Deja aia mai mare, la 6 ani ştie să-mi spună cu un aer de escroc sentimental : „Tati, e frumoasă muzica asta, dar nu ai Loredana?” Cealaltă, când o aude pe Alecsia vrea să-i sară în ajutor, e mai categorică şi spune „Buzică Lore!”
Dar eu insist. Nu aveţi decât să faceţi abstracţie de muzica din text.

-Tati, sunt frumoasă?

Rochia pentru serbarea aceea era cam mare. Guleraşul nu se aşeza perfect pe umerii ei. Dar, tocmai când constatam asta, un tătic din adâncul meu a vorbit, înainte de a apuca să reacţionez:
-Da, eşti o adevărată prinţesă!
Spui că are numai 6 ani, că abia a uitat de oliţa pusă în mijlocul sufrageriei şi, când colo, când aude complimentul se roteşte elegant, dă ochişorii peste cap şi zâmbeşte ca şi cum lauda cade natural asupra ei, ca o ploaie răcoritoare în mijlocul verii asupra unei flori.
Nu ştiu câte certitudini are în căpşorul ei plin de cârlionţi, dar pentru câteva bag mâna-n foc: Ponică îşi doarme somnul de pluş doar cu ea şi că e prinţesa lui tati. Începe deja să nu mai amestece basmele în viaţa noastră, pricepe că nu sunt vreun rege şi că mami nu e regină, dar ea rămâne prinţesă!
Şi eu nu mă pot opri. Mereu voi răspunde „Da, eşti o adevărată prinţesă!”. Poate sufăr de „sindromul puiului de cioară”, dar nu prea găsesc remediu. Şi mă enervează. Şi începe să se manifeste şi asupra Sofiei, care la nici 3 ani se înfăşoară cu un voal şi spune „Tati, uite, măi-măi!”
Mă enervează pentru că o văd pe maică-sa, când se găteşte pentru vreo ocazie, cum vine la mine şi mă întreabă. „Sunt frumoasă?” şi, din ochii daţi peste cap, pricep că oricâte complimente i-aş face niciunul nu-l va egala pe „Da, eşti o adevărată prinţesă!” auzit în copilărie.
Şi după o secvenţă din asta, simt nevoia să-l sun pe socru-miu. Mă întreabă de Alecsia, de Sofia şi apoi „Dar prinţesa mea ce face?”
E bine să ştii că nu eşti singurul plebeu care a crescut vreodată prinţese. Şi prinţesă va rămâne în ochii mei, mult după ce va fi regina altuia.
Şi la dracu’ cu viitorul ei rege, n-are decât să-şi bată şi el capul să găsească complimente care să-l egaleze pe cel cu prinţesa! Că nici mie nu-mi e uşor!
Dacă nu v-aţi plictisit, recitiţi şi asta, Răzbunarea pe Făt Frumos.

-Tati, pot să mă uit la desene?
-Întreab-o pe mă-ta!
Sunt cazuri când cel mai bine e să pasezi responsabilităţile, pentru că e clar că orice decizie iei iese prost.

-Tati, vreau îngheţată.
-Întreab-o pe mă-ta!
Să zicem că spui: „Da, îţi aduc imediat!”, aproape instantaneu vei auzi o voce: „Ţie nu-ţi pasă că ieri a tuşit?” Dacă spui că nu e cazul să mănânce iar îngheţată, aceeaşi voce te va taxa: „Sigur, îţi e lene să te duci până la frigider!” Vei observa că dacă tu îi refuzi îngheţata copilului, tusea din ajun a devenit brusc o aiureală, o „după tine ar trebui să nu mănânce nimic o lună”!
-Tati, mergem?
-Întreab-o pe mă-ta!
Într-o casă cu trei femei – două în devenire, dar deja cu multe din apucăturile sexului frumos – nu e precaut să te impui în chestiunile minore. Pierzi mereu. Indiferent ce spui, spre finalul discuţiei se ajunge la „Părerea mea nu contează!”
-Tati, cerul e albastru?
-Întreab-o pe mă-ta!
Cerul, gâzele, pisicile, toate funcţionează după reguli pe care nu le-ai mai auzit până acum. Dacă răspunzi la întrebarea „de ce se linge pisica-n fund?” eşti mârlan, dacă nu explici eşti un încuiat. Dacă deschizi subiectul berzelor eşti un… „numai la asta te gândeşti”. Aşa că…
-Tati, noi ne iubim între noi?
-Întreab-o pe mă-ta!
Şi de câte ori aud răspunsul ei la această întrebare mă gândesc că uneori merită să pasezi responsabilitatea unei conversaţii cu fetele.

Nu ştiu cine a inventat regula cu „nu interveni în jocul copiilor, ei ştiu mai bine ca oricine să-şi regleze jocul”, dar cu siguranţă a fost un tip care nu avea copii, se obişnuise cu ţipetele plozilor altora şi le ignora, fumând o pipă sau citind calm o carte până se făcea ora să plece din parc. Şi atunci îşi lua copilul pe care-l avea-n grijă, sau ce rămăsese din el, şi pleca acasă. Unde probabil fuma o pipă sau citea o carte.
Eu nu sunt aşa. Tresar, sar, mă stăpânesc cu greu să nu intervin de câte ori aud strigăte dinspre locul unde se joacă Alecsia şi Sofia. Acum, de exemplu, sunt amândouă în grădină şi se uită la un cărăbuş. Biata fiinţă căzuse pe spate şi se zbătea să se întoarcă, grăbindu-se să-şi trăiască restul de viaţă rozând frunzele merilor, regulându-se şi apoi făcând copii care să ronţăie rădăcinile.
Sofia (calmă, cu un zâmbet dat de o jucărie nouă): Uite, căbăbuşul! Vezi? Căbăbuşul!
Alecsia (răbdătoare, cu un zâmbet de educatoare care simte că are în faţă un copil cu potenţial, dar cu care trebuie lucrat): Cărăbuş, nu se spune căbăbuş.
Sofia (puţin iritată, arătând gângania): Căbăbuş!
Alecsia (luându-i faţa între pălmuţele care scormoniseră în nisip până atunci, s-a uitat atent la ea) : Cărăbuş!
Sofia ( s-a smuls şi a strigat): Că-bă-buş!
Disperarea din ochii Alecsiei aproape mă făcea să intervin, dar regula cu „nu interveni” m-a făcut să mă prefac în continuare ocupat).
Alecsia: Spune după mine: Că…
Sofia: Că…
Alecsia: Ră…
Sofia: Bă…
Alecsia: Răăăă…. R!
Sofia: Băăăăă….
Alecsia a luat cărăbuşul şi l-a aruncat cu o forţă care ar fi făcut-o şi pe Elena Farago să plângă, dar din izbitură gângania a revenit pe picioarele ei şi ar fi zburat, dar era fie ameţită fie voia să vadă finalul discuţiei.
Sofia: Căbăbuşul!
Alecsia a ridicat ochii spre cer, a strigat un „aaaah!” teatral şi apoi un „tati” imperativ.
„Nu interveni!”
A venit ea la mine.
Alecsia: Tati, Sofia nu vrea să înveţe să spună „căbăbuş”.
Eu: Ce nu spune?
Alecsia: Căbăbuş..
Brusc, auzindu-se, Alecsia şi-a îngropat faţa în umărul meu şi a început să plângă cu emoţia unei profesoare care află că premiantul clasei fumează.
Atunci Sofia s-a apropiat de noi, arătându-ne un deget:

Sofia: Uite, babaluza! Vezi? Babaluza!
Alecsia a fugit în casă şi a trântit uşa în urma ei. E clar că prima încercare de a fi profesoară eşuase… ca un carabuş care a căzut pe spate.

Mâncam macaroane. Cu poftă!

Într-o pauză, Alecsia îmi spune:
-Tati, ce mănâncă Dumnezeu?
Regula numărul 1: Dacă ai mâncare-n gură, întotdeauna copilul îţi va pune o întrebare care să te lase cu gura căscată.
-Păi… Ambrozie şi nectar, ca şi zeii. Ţii minte? Am mai vorbit.
-Şi cine îi găteşte? Maria?
Regula numărul 2: Un copil va duce întotdeauna discuţia spre alte zări decât cele pentru care eşti pregătit. Eram gata să răspund la întrebarea „Ce sunt ambrozia şi nectarul?”, dar nicidecum pregătit să descriu bucătăria din ceruri. Am tăcut şi i-am oferit mai mult parmezan. Şi-a pus şi…
-Eu cred că e greu să-l ţii şi pe Iisus în braţe şi să găteşti. Mami nu putea asta când era Sofia mică!
Regula numărul 3: Dacă nu ai reuşit să închizi gura de la prima întrebare, nu băga altă îmbucătură în gură.
Regula numărul 4: La masă nu se vorbeşte!

Eu nu ştiu cum s-a descurcat omenirea până acum fără sfaturile profesioniştilor în materie de crescut copii. Adică îl faci şi… după aia ce faci? Dacă vrei să-ţi pui în cap trei sferturi dintre mămicile şi tăticii din zilele noastre, n-ai decât să spui „Domnule, creşte el că şi noi…” Nu, potrivit standardelor moderne noi nu am crescut, nici până la noi nu a crescut nimeni, toţi maturii care umple planeta până la refuz sunt accidente genetice, teoretic ar fi trebuit toţi să fim frustraţi, sociopaţi, bolnavi de cele mai nebănuite maladii, scunzi sau, dimpotrivă, prea înalţi, obraznici sau prea timizi, excesiv de mămoşi sau rupţi de rădăcini. Mare minune că nu am pierit ca specie imediat după ce Adam şi-a inseminat coasta!
Dacă stai o oră lângă un loc de joacă, vezi 50 de copii – normali, evident, după standadele complet greşite ale noastre, cei crescuţi fără ca părinţii să urmeze cursurile de paternitate – şi de la 50 la 100 de tipi şi tipe atinşi parcă de o streche mondială.
Pentru că şi sfaturile astea profesioniste sunt după cum bate vântul Internetului. Unul – profesor renumit, fiind vina ta că nu ai auzit până acum de el şi nici măcar de oraşul unde a pus bazele unei adevărate universităţi de creştere a copiilor – zice să laşi copilul să urle, altul să te arunci la picioarele lui de cum a strâmbat prima oară din năsuc. Evident că altfel rişti să-l transformi într-un alintat sau, dimpotrivă, într-un însingurat care vede că lumea celor mari nu interacţionează cu el nici dacă-şi scuipă bojocii.
O dată am vrut să fac un experiment. Am notat tot ce mi se recomanda să iau dis de dimineaţă, pe stomacul gol. Am strâns doar sfaturile recomandate/sharuite de parte din prietenii de pe Facebook. Într-o oră am aflat că, dacă vreau să mai fac măcar puţin timp umbră pământului, trebuie musai să îmi încep ziua bând un litru de apă, să înghit o linguriţă de miere, să mestec o lămâie, să beau un ou crud, să iau o linguriţă de ulei de măsline, să mestec şi una de tărâţe, să dau pe gât un fresh din morcovi şi mere, să mănânc un măr… şi lista continuă. Cred că dacă urmezi măcar o zecime din sfaturile primite îţi petreci ziua sănătoasă pe budă, dând „like” la alte sfaturi minunate.
Aşa e şi cu sfaturile pentru părinţi.
A răcit copilu! Îi dau o pastilă! Cum? Dai pastile copilului? Eşti inconştient! Atunci îi fac un ceai. Ceai? Nu vezi că e grav, cum să-i dai doar un ceai? Păi, atunci pastile… Da, dar naturiste, pompostoacăţ, promoroacă sau cum le-a zice. Tu vrei să-l omori, dă-i antibiotic! Ce faci, îi toci imunitatea! Îi fac o frecţie. Freci copilul ca pe… nesimţitule, pune-i oţet în ciorapi! Nu are ciorapi, e cald… Vezi că e viroza aia de a zis şi la televizor de ea, dă-i ceai şi roagă-te!
Sfaturile te asaltează de peste tot, din site-uri, bloguri, forumuri, din vecini, de la rude, doctori consultaţi prin telefon. Toate sunt bazate pe studii temeinice, pe experienţa de zeci de ani a unor pediatrii… până la urmă, îţi iei copilul, fugi cu el la doctor şi el îţi spune – în cele mai multe cazuri – că e o banală răceală şi că era bine dacă nu-l scoteai din casă!
Cred că farmecul creşterii unui copil este că durează până înveţi ce ar trebui să faci. Durează… cam cât copilăria lui. Şi, când tu tocmai crezi că le ştii pe toate, el e mare şi îl agasezi cu sfaturile tale. Altfel foarte profesioniste.

Poza asta – făcută acum câteva zile la Suceava, uneori refugiul nostru din lumea în care deja ne-am refugiat – spune despre tactul de care ai nevoie când ai doi copii.
Singuri la părinţi, eu şi nevastă-mea nu am cunoscut gelozia copilăriei. Şi până la 4 ani, Alecsia a crescut alintată atât cât a fost ea capabilă să ne manevreze… Adică mult!
Şi apoi…
Acum aflăm că dintre 2 ponei roz unul e mai frumos, că există întotdeauna o bomboană mai bună dintr-o cutie şi că exact pe aia a luat-o cealaltă. Că … un cerc nu mai are diametrele egale!
Şi am fost trişti. Am văzut cu ochii minţii zecile de poveşti pe care le ştiam din viaţă despre fraţi care se duşmănesc până la moarte. Ne-am căznit. Am întrebat, am citit.
Şi apoi am văzut cum într-o zi Sofia a căzut, s-a lovit şi a început să ţipe, ca şi cum tocmai aflase dureros că micul ei Univers se termină în marginea tare a unui scaun. Şi am văzut-o pe Alecsia cum o ridică. O îmbrăţişează.
Şi am înţeles că sunt lucruri pe care nu le poţi preda cu aer pedagogic. Nu poţi să le înveţi dragostea de prieten, de soră, de bunic, limitează-te la a preda dragostea de părinte fiice şi de restul se ocupă sufleţelele lor.
Şi, da, îngheţata poate avea gust diferit după mâna în care ajunge!

Da, știu, titlul pare cinic, acum când umerii se adună unul lângă celălalt, în încercarea de a croi un fular din carne și os pentru gât. E nasol să te miști greoi și scârțâit, ca un genunchi neuns de la ultima criză reumatică, și să treacă unii pe lângă tine cântând în gura mare: ”Hai să le adunăm, copiiiiiii!!!!!”
Totuși, vă rog să aveți puțină răbdare, știu sigur că vremea se va dezmorți. Veți spune: ”Ok, lasă-ne, am văzut și noi la meteo, se încălzește puțin, nu e ca și cum apar ghioceii!”

Așa e, am văzut și eu prognoza, dar am alte semne, mult mai credibile, că vremea o să o ia, măcar pentru câteva zile, pe un făgaș mai bun.
Luni dimineață, când frigul, ploaia, lapovița și ninsoarea transformaseră țara într-o uriașă clasă de meteorologie pentru începători, Alecsia și Sofia erau înfășurate de Silvana în tot felul de haine. Cu cât frigul din casă și cel de dincolo de fereastră o mai speria un pic, mai punea câte o haină pe fiecare fată.
Alecsia s-a strecurat în bucătăria unde mă ascunsesem de țipetele de protest ale fetelor și m-a abordat direct:
-Tati, pot să pun numai gluga? Fără căciulă?
-E frig rău azi…
-Te rooog, uite, îți iau o colecție de 20 de pipe de chihlimbar!
-Să nu răcești, Alecsia…
-Îți fac o felicitare cu diamante!
-Se supără maică-ta…
-Aduc primăvara!
Aici m-a blocat. Oferta devenea interesantă. Sunt orășean get-beget, ce alții înțeleg prin ”feeria iernii”, eu traduc prin șleauri din gheață, noroi înghețat, apă-n bocanci.
-Ok, batem palma!
Am ieșit în hol și i-am spus Silvanei:
-Alecsia are doi pași până la școală, las-o doar cu gluga!
Nu putea, biata femeie, să se lupte și cu mine.
-Fac fetele astea ce vor din tine!
(mai mult…)

-Tati, Iepuraşul vine de Paşte sau Paştele cade când vine Iepuraşul?
Ah, unde sunt dilemele alea simple, existenţiale, filosofice, despre care poţi discuta ore întregi fără să te plictiseşti? Astea de acum sunt mult mai chinuitoare chiar şi decât cele care mi-au dizolvat studenţia în vodcă.

-Nu ştiu, tu ce crezi? Moş Crăciun vine pentru că e Crăciunul sau serbăm Crăciunul pentru că vine Moşul?
-Asta e simplu, Moşul vine de Crăciun pentru că are sanie şi trebuie să fie iarnă.
Poftim, explică unui copil de 6 ani de ce serbăm naşterea, moartea şi învierea unui om! Mai bine le legăm de cadouri şi peste ani îşi va aminti doar bucuria fiecărei sărbători în parte, bradul cu daruri sub crengi, coşul de răchită cu păpuşi, ouă de ciocolată şi dulciuri. Iar când mintea i se va spăla de aşteptarea darurilor, va căuta ea răspunsuri la probleme fără răspuns.
Nu ştiu cum va fi mai încolo, dar deocamdată respect „tradiţia” de a nu explica fetelor credinţa. Nici mie nu mi-a explicat-o nimeni, m-au lăsat să cred în iepuraşi şi moşi până am găsit înainte de sărbători pungile cu cadouri sau până am desluşit pe sub mantia moşului pantalonii celui mai iubit dintre unchii mei.
Şi apoi am început să caut răspunsuri, poate chiar întrebări noi. Pornim toţi de la „Oare ce-o aduce Iepuraşul?” şi ajungem la „O fi înviat?” mergând, generaţie după generaţie, pe aceleaşi drumuri bătătorite. Care e zorul să le explici? Îi înveţi să facă semnul crucii şi, peste ani, dacă şi-or aminti de ce a fost frumos în copilărie, l-or face din nou şi or căuta şi semnificaţii. Sau nu. Cine ştie?
Eu aşa am făcut cu părinţii mei, am legat Credinţa de darurile frumoase ale copilăriei, „mituindu-mi” sufletul cu amintiri calde, cu parfumul cozonacilor, cu jocul oului invincibil de lemn.
Şi am ajuns acum să le învăţ pe fete semnul crucii, lăsând timpului misiunea de a le explica. Poate e comoditate. Sau poate e convingerea că puterea credinţei părinţilor trece, natural, şi la copii.
De aia restul conversaţiei cu Alecsia nu m-a mirat, nu mi s-a părut o blasfemie şi nu m-a dezorientat. M-a făcut doar să mă simt una dintre primele pagini, obligatorii ale unui manual de religie care acoperă materia pentru toată viaţa:
-Tati, Iepuraşul aduce ouă de ciocolată, nu?
-Da, aşa se spune.
-Eu am primit şi o păpuşă…
-A fost Iepuraşul mai darnic cu tine.
-Tati, mie nu prea-mi place ciocolata. Cred că vă iubesc pe tine şi pe mami mai mult decât pe Iepuraş!