Category Archives: Jurnal de tătic

Am să vă descriu acum o secvenţă pe care sigur aţi trăit-o, în milioanele ei de variante posibile.

Nu stai niciodată liniştit, de obicei ai o ureche ciulită ca să auzi ce se întâmplă în camera copiilor. Răsete, pocnete şi deodată o bufnitură. Să observaţi că întotdeauna după o bufnitură urmează o scurtă pauză până la strigătul de durere. Ca şi cum locul lovit are nevoie de ceva timp să transmită creierului: „Idiotule, fă ceva, sunt rănit! Cheamă ajutoare! Urlă!”
Nici Gura nu răspunde chiar imediat. Stă şi ea până ce creierul îi dă una după ceafă: „Urlă!”
Primul ţipăt. Din acel moment în capul părintelui încep să vorbească miile de pitici care îşi dau cu părerea de câte ori e de luat o decizie privind copiii: „S-au lovit! Măcar una e lovită! E grav, nu vezi că a tăcut după ţipătul ăla sfâşietor!” Totuşi nu te mişti încă, aştepţi o confirmare a tragediei.
În copil, lupta continuă, locul lovit ţipă: „Mă exasperaţi! Ăsta-i strigăt? Mai tare!” Creierul se răzbună tot pe gură: „Zici că n-ai băut toate cerealele dimineaţă! Strigă tare!”
Ăla e adevăratul urlet, un vulcan de durere, mirare că nu vine nimeni şi mult plâns. Piticii din capul părintelui aleargă prin craniu mai repede decât ajunge el la copil.
De cele mai multe ori – mulţumesc, Doamne – îl găseşti întinzându-ţi mâna sau un picioruş. Sofia spune aşa: „Tlântă, doale!” Iar eu spun – vă sună cunoscut? – „Unde te-ai lovit? Dă să pupe tati”.
Băi, şi trece! Dacă-l şi iei în braţe şi îi înăbuşi lacrimile în urmărul tău trece definitiv. Şi ce „tlânte” iau bebeluşii! Ce lovituri, de un om mare nu s-ar mai ridica fără ajutor. Ce semne le rămân şi totuşi uită de plâns când se freacă de braţele tale!
„Dă să pupe mama/tata!” Medicina va evolua cu adevărat când va descoperi miracolul din sărutul părintelui. Transferul ăla de durere, ca şi cum buzele tale sunt un medicament. Îmi pare rău că miracolul ăsta se produce la vârste când suntem prea mici ca să descriem ce simţim. Poate Creierul copilului dă comanda: „Ia tăceţi toţi, să-l aud pe ăsta mare şi chel cum ne alintă!” Deşi eu cred că un miracol e, pentru că, mare fiind, la durerea adevărată simţeam alinare doar în braţele mamei. Oricâţi umeri aţi frământa cu nasurile borşite de lacrimi, recunoaşteţi că reţeta merge doar cu al părintelui.
Ah, am spus la început că vă istorisesc o întâmplare.
Sofia avea vreo doi ani şi iubea muzica, deşi pe atunci îi zicea „buzică”. Într-o zi am pus melodia asta veche de cowboy, pe care eu am auzit-o când eram cam ca ea, încercând, pitit în braţele bunicului meu, să înţeleg ceva din culorile lui Rio Bravo.

Sofia a ţopăit un pic şi apoi un picioruş s-a mişcat mai încet ca altul şi a căzut. Bufnitură, pauză, ţipăt, pauză şi plânsul sfâşietor.
-Ai făcut buf. Dă să pupe tata, unde te-ai lovit?
Sofia se freca pe turul pantalonilor şi a spus printre lacrimi: „Flundu’!”
Cred că într-un moment ca ăsta, un părinte mai cu cap a inventat expresia „Lasă, până te măriţi/însori îţi trece!”

-Tati, ce e aia „curvă”?
Nu mă întrebaţi cum de ştiu ce se întâmpla simultan în două case, aflate la destulă depărtare una de alta. Probabil e un dar venit din sufletul sufletelor tocmai ca să vă pot spune această poveste.
În prima, Alecsia stătea pe genunchii mei şi – cu interes vădit diferit – urmăream un desen animat cu nişte schilodiţi pe viaţă care se agitau într-o lume rozalie, născocită de un desenator nebun. În cealaltă, un băieţel, al cărui nume nu-l ştiu, stătea cu capul în poala mamei lui.
-Eu un cuvânt foarte urât. Nici o prinţesă nu îl spune. De unde l-ai auzit?
Alecsia, puţin ruşinată, ca şi cum a surprins-o pe Ariel scobindu-se-n nas, a spus:
-La grădiniţă. De la un coleg. Dar nu îţi spun cum îl cheamă.
-Nu ar trebui să vorbească aşa, mai ales cu fetele!
-Dar nu ne-a spus nouă, i-a spus Doamnei!
-Cum?!?!
Între timp, în casa cealaltă, băieţelul a ridicat fruntea şi a tulburat liniştea cu o întrebare timidă:
-Mami, ce înseamnă „încredere”?
-Înseamnă când un om…
Cuvintele s-au oprit, ochii i s-au strâns ca storurile unei florării în faliment, dar o lacrimă tot s-a strecurat. Cutele feţei nu au reuşit s-o reţină şi a căzut în părul copilului. Puştiul a adunat-o pe deget şi a gustat-o. S-a strâmbat, nu-i plăcea gustul lacrimilor mamei lui.
-Lasă, mami, nu trebuie să-mi spui acum.
Şi-a pus din nou capul pe genunchii ei.
-Mai stăm aşa. Până vine tata.
La noi acasă lucrurile se consumau cu rapiditate. Eram indignat de colegul care îi spusese Doamnei cuvântul obscen. Probabil era crescut pe un maidan şi repeta ce auzea acasă, la 6 ani, fără ca măcar să ştie ce spune.
-Alecsia, şi nu l-aţi certat că a vorbit aşa?
Alecsia se uita la mine ca la o păpuşă cu cracii pantalonilor traşi pe mâini:
-Păi cum să-i spună Doamnei? Ne spunea că mama lui e o… ştii tu, chestia aia de n-o fac prinţesele.
Oh, sincer întotdeauna m-am gândit că reprezentantele celei mai vechi meserii îmbină uneori încălcarea Poruncii divine cu menirea dumnezeiască a femeii. Se întâmplă. Alecsia nu m-a lăsat să-mi termin gândul:
-Spunea că tatăl lui aşa-i spune mamei lui şi înseamnă că asta este. Dar că… asta… nu poate fi ceva rău, pentru că mami lui e bună.
Atunci m-am transpus în casa deloc vecină. Se auzea cheia-n uşă. Băiatul a ridicat capul, ca un căprior care simte pericolul. S-a dus în camera lui. Mama privea cu ochi ficşi uşa care se deschidea.
Şi la noi s-a auzit cheia. Alecsia a sărit ca arsă. Dintr-un colţ în care nu bănuiam că poate încăpea un copil, am auzit-o pe Sofia strigând „Mami!” Aproape au dărâmat-o îmbrăţişând-o.
Iar eu mă gândeam că, dacă a doua zi la grădiniţă îl identific pe băieţel, o să-i spun că „încredere” înseamnă convingerea lui că mama e bună, indiferent ce aude de la taică-su. Dar riscam să mă creadă nebun sau să lungesc prea mult discuţia dacă nu ştie ce e aia „convingere”. Şi copiii au un talent deosebit de a înşirui „daraiacee”. Deşi înţeleg multe. Chiar foarte multe.

Uneori, când mă enervează, le spun tuturor fetelor din casă, 3, 4 dacă o număr şi pe mâţa Mitzu, că …
-O să dau anunţ la ziar şi o să caut altă mămică, mai înţelegătoare, şi alte fete, mai cuminţi. Îl păstrez numai pe Vasile.
Vasile este broasca ţestoasă, singurul meu aliat masculin. Cam… tăcut, ce-i drept. Nu că faptul că eu sunt mai guraliv mă ajută foarte mult.
O discuţie de genul ăsta a izbucnit, de exemplu, într-o seară când îmi era poftă de cartofi prăjiţi. Ele au vrut piure şi aburul dulce al cartofilor puşi la fiert a pus stăpânire pe casă. Nici măcar nu începusem să negociem şi ele câştigaseră!
-O să dau anunţ la ziar…
Mi-au răspuns pe rând.
Silvana: Ieşi tu să iei smântână? Fac piure şi mi-ar trebui. Dar grăbeşte-te!
Alecsia (6 ani) : Hai, tati, termină cu glumele!
Sofia (3 ani) : Reu, reu!
Mitzu (12 ani, operată, dar păstrând toate caracteristile de caracter ale sexului frumos) se lingea-n fund.

Am luat smântână, am mâncat piure, iar seara târziu, după ce toţi din casă dormeau, m-am gândit la gluma mea cu anunţul.
Probabil amorţisem cu pipa stinsă-n mână, poate visam cu ochii întredeschişi, poate doar exagerasem cu smântâna în cartofii storciţi, dar vedeam aievea cum ar fi fost seara dacă fetele ar fi fost altele… În vis se făcea că:
Silvana: Am tăiat cartofi pentru piure, dar îi las, aduci tu alţii? Fac prăjiţi!
Alecsia: Tati, nu ne schimba. Uite, mâncăm prăjiţi!
Sofia: Jiţi, jiţi!
Mitzu se freacă de piciorul meu şi toarce…
M-am scuturat din vis ca scrumul din vatră! Cum adică să facă toate ce vreau eu? Nu aş rezista, aşa cum nu aş supravieţui unei mese compusă doar din deserturi. Nu, nu le schimb.
Doamnelor, domnişoarelor, fetiţelor şi… pisicilor, nu lipsiţi un bărbat de lucrurile mărunte de care să se plângă! Viaţa lui ar fi searbădă ca pescuitul la crescătorie. Nu ne luaţi luptele pierdute cu voi şi zâmbetul amar când cedăm în faţa voastră! Bărbatul e făcut să se plângă de ceva. Dacă-i luaţi lucrurile mărunte, le va vedea mai clar pe cele majore. Plus că… prăjeala nu e bună seara!

-Tati, dormi?
Aţi observat că, de câte ori cineva vă pune această întrebare, dormiţi cu adevărat sau sunteţi cufundat în acea dulce amorţeală care îmbină realitatea cu visul ce va să vie?
Dacă îţi ţii gura, ai o şansă să se împlinească zicala „dacă tăceai, adormit rămâneai”. Dacă nu te rabdă inima, ai două variante de răspuns. Prima:
-Da, tati doarme.
Pe bune? Cel mai simplu mod de a testa dacă minţi este de a te împunge cu degetul în obraz sau de a te trage de o ureche. Sfârşeşti prin a recunoaşte:
-Nu, tati doar stătea aşa, cu ochii închişi.
Mânuţele Alecsiei se prind de braţul meu. Unghiile ei mă conving că nu dorm.
-Tati, e cineva în bucătărie.
-Poate e mami…
-E un monstru!
-Nu e frumos să vorbeşti aşa de mami!
-Tati, nu glumesc. E cineva acolo.

Are 6 ani şi e normal ca visele, realitatea şi basmele să se amestece încă în mintea ei. Permanent ştiu că noi, adulţii din viaţa ei, suntem singura pavăză între sufletul mic şi lucrurile care o înspăimântă. Chiar dacă ţie îţi e frică de ceva, locul tău e în înfruntare, exemplul tău e la fel de important ca şi explicarea realităţilor. Îţi e frică de câini? Du-te şi mângâie un dulău, pentru ca măcar copilul tău să nu aibă această temere. Îţi e frică de apă? Învaţă să înoţi, pentru ca sufletul de după tine să nu fie chinuit de fobie.
Monstrule din bucătărie, vin la tine! Fugi, nici forţele întunericului nu se opun unui tată care-şi apără fiica!
Mi-am scuturat somnul de pe gene şi m-am ridicat. Oricât de incomod ar fi, nu poţi lăsa un copil să adoarmă cu o sămânţă de coşmar în minte. Am făcut doi paşi, am călcat pe o jucărie a Sofiei. Am înjurat în gând, jucăria a scâncit cu voce tare. Atunci am auzit-o pe Alecsia:
-Tati, după ce goneşti monstrul, îl aduci pe Ponică în pat? L-am uitat în bucătărie. E pe masă.
Ştiu că nu e bine să te îndoieşti de sinceritatea copilului tău, dar, mergând printre jucării, începusem să mă întreb dacă e vreun monstru în bucătărie… Evident alt monstru decât cel care mă va măcina toată viaţa, incapacitatea unui tată de a-şi refuza copila!

Pe bune, imaginaţi-vă, mai ales voi, doamnelor, un bărbat fără căderi, doruri sau depresii? Viaţa femeii ar fi un interminabil periplu printr-un deşert fără de senzaţii.
Am şi eu dorurile mele, căderi în butoaie pline cu melancolie şi unele idei care când apar nu reuşeşte nimeni să mi le mai schimbe. Şi, cum melancolicii vorbesc mult, mă veţi scuza că azi mă întind mai mult în paginile jurnalului.
Una dintre ideile astea fixe a fost să-mi duc fetele la mormântul mamei mele. Nici picat cu ceară nu înţelegeam că două copile, una de 6 ani şi alta de 3, nu au ce căuta acolo. E doar un loc sinistru, unde doarme un om de care au auzit, dar pe care nu l-au văzut niciodată. M-am gândit, însă, că nici rău nu are cum să le facă.
Când am făcut planul m-am gândit că va fi o zi cu soare, plin de flori şi de pietre care nu au semnificaţie morbidă pentru ele. Nu le voi vorbi de moarte, pe care oricum nu o pricep dincolo de dispariţia unor personaje din Avatar, ci speram ca acolo să fie o lumină specială, aducătoare de pace sufletească. Le vedeam aşezate lângă mine pe o bancă, ascunşi de lume sub coroana unui liliac şi eu depănând amintiri din copilărie… un nebun care uitase de zicala cu socoteala de acasă!

Le-am îmbrăcat frumos, gândind că aşa aş fi vrut să arate dacă am fi mers în vizită la mama. Aveam să mergem pe jos, că doar cât e până la Bălăneanu! În rucsac am pus apă, poate le e sete, două hanorace, e vreme schimbătoare, o căndeluţă şi…
-Luăm Olel!
Sofia era categorică, aşa că Olel a ajuns în sac.
-Iau şi eu o păpuşă!
„Nu nedreptăţi niciodată un copil în favoarea altuia” spune o regulă, aşa că o păpuşă a poposit în sac.
-Luăm Lena!
Ok, şi o sirenă. Rucsacul devenea neîncăpător.
La poarta cimitirului cred că arătam destul de bizar, cu Sofia pe ceafă, cu Olel fixat pe capul meu şi cu o sirenă cu părul roz în mână. Alecsia venea în urma noastră, cu un buchet de narcise-n mână, încercând zadarnic să strângă cu ele tot praful de pe jos.
Din depărtare am observat că banca la care visam era ocupată de două bătrâne şi mi-am dat seama că e imposibil să le îngroape până ajungem noi, aşa că planul de a fura umbra liliacului a fost … îngropat.
-Mi-e foame!
-Am covrigei.
-Tati, ame! Sofia nu ratează nici o ocazie să o imite pe soră-sa. Câteva secunde mai târziu, muşcau din covrig, la umbra unui cavou.
-Hai, fetelor, mai avem puţin.
-Putem să ne jucăm?
-Putem ucăm?
Bătrânele se uitau spre noi, dădeau din cap şi nu a aprobare. Eu m-am aşezat pe o bordură, iar fetele se fugăreau.
-Uite flori. Putem să-i culegem mamei tale un buchet?
-Alecsia, nu rupeţi flori! Nu! Atât, nu rupe şi altele! Sofia, nu ru… Ajung alea, nu mai rupeţi!
Babele se ridicaseră în picioare şi acest gest simplu mi-a întărit încrederea în gerontologia românească. Fetele erau din nou lângă mine şi pornisem spre mormânt. Am făcut doi paşi şi…
-Vreau pipi!
M-am panicat. Toaleta ecologică mă anunţa prin mirosuri dificile că nu era o opţiune. Boscheţi? Blasfemie! Trebuia negociat. Cu Alecsia şi, prin intermediul ei, să sperăm că ajungem la sufletul vezicii urinare.
-Tati, pute caca!
-Unde fac pipi?
La plecare fugeam. Părul sirenei flutura în vânt. Olel dădea din coada cu fundă roz.
Seara eram încă nervos. Mă uitam cu frustrare la căndeluţa pe care nu am ajuns să o aprind unde voiam. Lumina aducătoare de har, dacă o fi venit, ne-a prins căutând boscheţi. Cam aşa se rezumă rezultatul ideii mele.
Şi atunci mi-am dat seama că la fel oi fi făcut şi eu când bunica mă ducea la acelaşi cimitir, la acelaşi mormânt, la părinţii ei. Cine ştie ce liliac o fi crescut mai mare în urma vizitelor mele acolo? Şi acum le aprind şi lor o lumânare, deşi nu i-am prins în viaţă. Nu poţi cere unor copii să conştientizeze moartea atâta timp cât nici viaţa nu o înţeleg.
Ne aplecăm asupra trecutului când începe să ne fie frică să nu fim uitaţi, la rândul nostru, de copiii pe care-i lăsăm în urmă. Cât am fost copii, adolescenţi sau doar tineri, şi noi i-am uitat pe cei dinainte.
Să le vorbesc despre mama, pe o bancă din cimitir? Ce prostie! Ele au destulă isteţime să înţeleagă că dacă eu mă port cu ele frumos, la fel am „păţit” şi eu când am fost mic. Şi la vârsta asta nici nu le trebuie să ştie mai mult despre părinţii mei.
Iar candela… când aprind o lumânare nu o fac pentru că nu văd pe unde păşesc, ci sufletul meu nu ştie încotro să o ia.

Silvana conduce. Deocamdată maşina, dar din priviri simt că e gata să preia conducerea cu totul. Fetele sunt pe locurile din spate şi… s-au plictisit. Drumul de la Humor la Bucureşti e lung şi tableta, Olel sau Ponică şi-au epuizat repertoriile de biţi şi pluş şi acum era rândul nostru să le ţinem ocupate.
-Ce ziceţi fetelor, să ne spună tati o poveste?
Conduce, e adevărat, dar are şi un talent aparte de a arunca în mâna altuia castanele fierbinţi. Şi pentru că sunt singur într-o casă de femei (ce dacă una are doar 6 ani şi alta 3, tot din coaste-s făcute!), de pe locurile din spate s-a auzit un „DA!”.
Am crezut că amân executarea sentinţei şi am dat drumul la radio. The Monkees. Din spate răzbăteau încă forfote.

-Dă radioul mai încet şi spune povestea.
M-am conformat!
-Bine, ştiţi ce poveste vă spune tati? Povestea cum am cucerit-o pe mami. Vreţi?
„Da!” din nou din spate, iar Silvana a răspuns cu o frână care m-a zguduit, dar nu cât să mă opresc. Ar trebui să o rog să nu mai comenteze prin gesturi, am s-o fac când vom fi singuri, să nu se simtă jenată de copii.
-Buuun, a fost odată ca niciodată o fată frumoasă pe care o chema Silvana. Şi era o… lucra pe un câmp.
Iar frână.
-Şi cum lucra ea într-o zi a văzut un alai mare şi un prinţ frumos. Am apucat să vă spun, fetelor, ce frumos era tati?
Din spate nu se mai auzea nimic, probabil era tăcerea în faţa evidenţelor.
-Şi tati a remarcat-o imediat pe mami. Mami a fost foarte frumoasă.
Frână.
-Dar nu chiar aşa de frumoasă ca acum! Ceata prinţului vâna prin pădure în căutarea Zmeului cel rău şi doar ei puteau opri obiceiul de a-i dărui o fată în fiecare primăvară. Fetelor, vă spun sincer, cred că mami urma să fie dată Zmeului.
Trăim într-o lume a adaptărilor, aşa că o nevinovată poveste nu are cum să strice, plus că un strop de basm în viaţa reală o face mai strălucitoare, indiferent de vârstă. Dar Silvana părea imună la strălucire şi a preluat din nou conducerea:
-Şi au trăit fericiţi… Dar poate era mai bine dacă-l luam pe prinţ, în locul bufonului care călărea un măgăruş ca Olel.
M-am întors spre fete, sperând să găsesc acolo ajutorul în faţa minciunii sfruntate. Dar…

Cred că era de la legănatul frânelor. Sau de la Maimuţoii ăştia.
Care, fie vorba între noi, au dreptate, există dragoste la prima vedere. Mai ales pentru prinţii pe cai albi.
Ah, nu am uitat să vă spun sfârşitul poveştii, doar că încă nu-l ştiu nici eu!
PS Daydream Beliver este unul dintre ultimele hituri înregistrate de formaţia The Monkees, în 1967. Trupa a fost iniţial o butaforie, o invenţie pentru un serial, dar, în timp, cei 4 actori au început să cânte cu adevărat şi au ajuns în topul celor mai influenţi muzicieni ai lumii. Un basm devenit realitate!