Category Archives: Jurnal de tătic

-Tati, spune-mi o poveste despre mama ta…
Sunt întrebări pe care îţi doreşti să ţi le pună copiii tăi. Undeva în sufletul tău sunt informaţii pe care nu mai au de unde să le ia. Ai vrea să le laşi, ca un soi de componentă sentimentală a viitoarei moşteniri, să fii sigur că le vei spune cu atât de multă dragoste şi atenţie încât le vor iubi şi le vor preţui la fel de mult ca tine.
Dar întotdeauna te grăbeşti, nu aştepţi să crească, să aibă nevoie de moşteniri. De parcă îţi e teamă că dispari înainte să le împărtăşeşti sau că vor creşte prea repede şi vor ajunge adolescenţii rebeli care nu ascultă decât amintirile şoptite de vântul fierbinte de vară.
Alecsia se ghemuise în mine. Stăteam pe canapeaua din sufragerie şi aşteptam ora culcării. Era cald. Ea era şi mai caldă. Şi moale. Mă simţeam foarte bine. Protejat. Cel puţin de gândurile negre ale oricărei zile. Aş fi vrut să vorbesc cuiva despre mama mea. Era ca şi în braţele ei, de mult. Şi mi-ar fi plăcut ca Alecsia să mă întrebe. Şi…
-Tati, îmi spui povestea noastră?
Când era mai mică, o adormeam, improvizând câteva fraze din Făt Frumos din Lacrimă. Niciodată nu mergeam cu povestea până la capăt şi niciodată nu mi-a cerut să o continui pe timpul zilei. Era doar ca un cod al nostru pentru a-l chema pe Moş Ene, vocea mea, începutul poveştii şi somnul ei liniştit, ştiind că o veghează cineva. Făt Frumos nu ajungea niciodată la poarta Zmeului şi, noapte de noapte pornea din acelaşi loc.

(mai mult…)

Doare! Vă spun eu că doare fiecare discuţie despre băieţi, bărbaţi, soţi, feţi frumoşi pe care o am cu Alecsia. La ea e un joc, încă, la mine e o anticipare a trăirilor pe care implacabil le voi avea peste câţiva ani.
-Tati, am voie să mă sărut cu Sofia? Da’ nu un pupic, un sărut de cuplu!
-Nu e frumos.

Şi urmează argumentaţia, pentru că, la 6 ani, orice răspuns primit naşte un „De ce?”
Şi la argumentaţie ce faci?
Păi, ai varianta întâi: Nu e frumos să te pupi pe gură cu cineva, poţi lua microbi!
Soluţia din bătrâni! Am primit-o toţi după prima întrebare despre sărutări. Şi,evident, n-am crezut în ea. Alecsia va spune: „Adică tu şi mama sunteţi bolnavi?”
Nu, oamenii căsătoriţi au voie. Aha, va spune ea, compilând două informaţii obţinute mai demult despre căsătorie şi cea nouă: Oamenii căsătoriţi sunt cei care se iubesc, locuiesc împreună şi… au boli la fel!

(mai mult…)

Eu cred că expresia „vorba dulce mult aduce” a fost inventată de o femeie. În vremuri de demult, secretul ăsta a fost bine păstrat, transmis doar de la mamă la fiică, iar când el a fost aflat de un bărbat şi strămoşii noştri au început să se linguşească între ei… ei bine, se pare că atunci au început să apară şi disputele pe discriminarea sexuală.
Nevastă-mea ştie secretul din trecut.
-Iubitule!
Eu când aud cuvântul ăsta, mai ales dacă e rostit cu o doză de miere peste cea normală, devin suspicios. Aştept întotdeauna fie o veste proastă, fie o poveste din aia lungă despre ce şi-a luat una de pe la birou şi cum avem un noroc chior că putem lua acelaşi lucru, la jumătate de preţ, de la un magazin, despre care doar răuvoitorii spun că ar fi foarte scump.
„Iubitule” are diverse semnificaţii şi un lucru l-am învăţat despre căsnicie: nu are rost să te frămânţi să le desluşeşti, semnificaţia ţi se va dezvălui imediat după ce „vorba dulce” îşi va face efectul asupra ta şi simţurile ţi se vor deschide cât să spui „desigur”.

Cred că e o treabă a sexului frumos pentru că şi pisica Mitzu se freacă uneori de mine încât am impresia că sunt vreo zeitate în Universul pisicesc. Şi după ce – impresionat de ofranda adusă de adoratoarea mea – iau un pumn de „cronţonei” şi îl arunc în castronul ei… nici nu mă mai bagă-n seamă.
Lecţia asta cu „vorba dulce” li se predă în fragedă pruncie. La 6 ani, Alecsia o stăpâneşte perfect. Când spune…

(mai mult…)

Dacă mă treziţi brusc din somn şi mă puneţi să spun repede 30 de lucruri pe care nu aş vrea niciodată să le aud din gura fetelor mele, sunt în stare să le enumăr până să deschid ochii. Problema e că lista se întinde de la o zi la alta, de la o clipă la alta, ca o gumă de mestecat lipită între doi pantofi.
Nu există soluţii! Tu asigură-te că spune „Bună seara”, „Mulţumesc” sau „Te rog” şi roagă-te la Dumnezeu ca la fiecare perlă să apuci să arunci un „Vai, să nu mai spui aşa ceva!” Sau orice altceva care să acopere rumoarea de după zborul porumbelului cufurit verbal.
Ah, şi roagă-te să fie cât mai puţini de faţă când perla sare din gură. Nu cere imposibilul, cineva tot va fi acolo!

-Tati e bun la pat.
Poate dacă vocea care spune asta avea măcar drept de vot şi înlocuia „Tati” cu cel puţin un „Iubi” nu aş fi făcut faţa unui clovn care se trezeşte în cuşca leilor. Evident că regretam că invitasem în acea seară la noi mai multe perechi de prieteni.
-Să pun nişte muzică?

Am crezut că limbariţa licitatorilor de vite va acoperi perla Alecsiei. Poate trece.
Hai nu, pe bune? Cum să treacă? Dacă o păţea altul, eu o lăsam să treacă? Nici vorbă!

(mai mult…)

Vă spun cu mâna pe inimă că nu cred în zâne. Adică sunt convins că nicăieri pe lumea asta nu există o doamnă între două vârste care să-i dea cu un băţ în cap unei menajere şi să o transforme într-o prinţesă. Cel mult cred că o mână de cosmeticieni şi croitori ar putea face asta, dar nici picat cu ceară nu cred că poate cineva să transforme şoriceii în cai.

Nu sunt nici mare fan al Ilenei Cosânzeana. Nu ştim mare lucru despre ea până să ajungă sclava Zmeului, o legătură destul de dubioasă, trebuie să recunoaşteţi, iar toate speranţele ei sunt legate de un tip în vârstă de numai câteva zile, destul de credul ca să arunce peste umăr un pieptene şi să i se pară că răsare o pădure. Şi destul de ciudat ca să îşi hrănească armăsarul cu jar.
Ce pot să spun despre Frumoasa îndrăgostită de arogantul cu chip de Bestie? Doar că sigur nu există, pentru că altfel ar fi fost coadă de frumoase la uşa mea. Şi, uite, verific chiar acum… Nimic!
Nu cred nici în pitici, spiriduşi, sirene şi totuşi…

(mai mult…)

Mă uit la povestea frumoasei şi „smocoasei” Rapunzel. Alecsia e pe canapea, cu ochii lipiţi de ecran. Recită replicile, îngână cântecele.
E normal. Vede filmul a 30-a sau poate chiar a 40-a oară!
Eu stau la un metru de ea şi mă rog la Dumnezeu ca măcar o dată să schimbe povestea. Închid ochii şi încerc să modific finalul. Nu vă spun ce văd, doar un indiciu: Jack Spintecătorul s-ar fi cuibărit în braţele doicei sale dacă ar fi văzut ce îi fac frumoasei şi „smocoasei”….
Mulţi părinţi trebuie să ştie chestia cu filmul de desene animate văzut, revăzut, iar revăzut şi iar revăzut, până înveţi toate replicile, toate melodiile, până personajele din el fac parte din viaţa ta. E un obicei al copiilor zilelor noastre, care scoate la iveală tot ce e mai urât în părinţi.

Alecsia are fixul ăsta. Periodic se opreşte asupra unui film şi, de câte ori are voie la televizor, nu îl vrea decât pe acela. A fost Veronica, pe care l-a văzut până i-am spus administratorei „Doamna Vulpe”.
A urmat Albă ca Zăpada, pe care l-a repetat până am ajuns să visez noaptea cum îi scot bietei prinţese cu un tirbuşon bucata de măr înţepenită-n gât.

(mai mult…)

-Vai, ce vă seamănă!
Reacţia normală ar fi: „Pe bune? Uită-te la ea, e o prinţesă în miniatură! Priveşte-i părul ca un râu de mătase ondulată, mânuţele fine ca aripile de înger! Ţi se pare că seamănă cu unul care arată ca un bodyguard chelios?”

Dar nu, asta cu „Vai, ce vă seamănă!” a ajuns un fel de salut, un fel de „Să vă trăiască!” O formulă goală, ca „La revedere” rostit de operatoarea care notează reclamaţiile la o companie de telefonie.
Şi totuşi, vă spun din proprie experienţă, când auzi vorba asta, te topeşti. În loc să te uiţi la ăla sau aia care o spune ca la un ciudat, te înmoi, vocea ţi se gâtuie, te uiţi la puiul tău cum numai cioara poate şi te alinţi ca o divă în faţa oglinzii.
Ba chiar îmi şi imaginez o secvenţă:
-Oglindă oglinjoară, cine e cel mai frumos din ţară?
-Fata dumneavoastră, dar… vai, ce vă seamănă!

(mai mult…)

Doamnelor, dacă citiţi despre tătici, înseamnă că deja aţi supus un bărbat la supliciul care urmează! Domnilor, câţi sunteţi pe aici, dacă sunteţi tătici aţi trecut prin secvenţa următoare.
Intri în farmacie cu un aer de dur. Te uiţi în jur ca şi cum te pregăteşti să întrebi: „Aveţi prezervative? Măsuri mari? Rezistente?”
Pe drumul până la tejghea te dezumfli. Ai cu totul şi cu totul altă treabă. Te-a rugat ea să iei tampoane. „Din drum” a spus ea la telefon, ca şi cum treci pe lângă un câmp cu tampoane şi, când nu te vede nimeni, culegi vreo două, mai coapte.
Iar la tejghea e o farmacistă.
Doamne, întotdeauna când ai de făcut asta, de serviciu e o frumuşică sadică. Te fixează şi te lasă să eziţi, să te balansezi pe un picior, neştiind cum te faci mai rău de rahat, dacă întrebi sau dacă te duci direct la raft.
Cu colţul ochiului vezi galantarul cu tampoane. Evident, nu ştiai că există atâtea tipuri. Iar tu credeai că doar sânii sunt de mii de forme şi mărimi!
Încerci să îţi aminteşti ce tip ai văzut prin casă, dar te pierzi şi toate îţi par fie gloanţe de sinucigaş, fie păsări puse la ierbar de un nebun care a căutat flori în deşert. Nu mă întrebaţi cum de a găsit, totuşi, păsărele!
Cam atunci intervine farmacista: „Vă ajut cu ceva?”
Are tonul de parcă tu ai ales deja modelul preferat şi vrea să te înveţe să ţi-l montezi.
-Da, caut…
Te lasă să rosteşti cuvântul. Nu mişcă un muşchi al feţei. Ochii ei spun: „Hai, curaj, zi tampoane! Mori?”
-Tampoane.
Eşti învins. La cheremul ei. Ieşi din farmacie, cu fruntea plecată, după ce te-a interogat, „Ştiţi de care? De zi? De noapte?”, zâmbind satisfăcută de câte ori, tot mai roşu, la fiecare întrebare spui: „Nu ştiu. Albe…”
Cu timpul, problemele se multiplică!

N-am să uit niciodată ziua când am luat prima oară scutece.
Am intrat hotărât. M-am dus direct la raft şi am înlemnit. Erau câteva tipuri. Mai multe subtipuri şi şi mai multe sub-subtipuri.

(mai mult…)

Unii dintre voi trebuie să ştie cupletul ăsta, din anii de aur ai interbelicului Cărăbuş:
Te apucă nevoia-n centru,
N-ai un loc anume pentru.
Te dai lângă-un pom, în fine,
Hop, vardistu’ lângă tine!
Seamănă mult cu istorioara despre mine şi Alecsia pe care vreau să v-o spun şi, sunt convins, în varii versiuni, aţi trăit-o sau auzit-o şi voi.
Mergi cu fata la mall. Eşti mândru ca un păun care-şi duce coada în mână. În vitrine nu admiri doar produse, ci şi reflexia voastră. Spatele ţi se-ndreaptă, pieptul ţi se umflă, de câte ori auzi „Ce fetiţă frumoasă!” sau „Ia uite, o prinţesă!”
Eşti în lumea ta, ca un împărat ce-şi conduce fiica spre altarul încoronării. Deodată auzi o voce. Speri că se adresează altcuiva, dar…
-Tati, vreau pipi!
Nu, iubita lu’ tata, nu vrei pipi, mai bine vrei două rochii şi trei jocuri! Plus o pereche de pantofiori! Dar nu pipi!

(mai mult…)

De câte ori mi se pare că viaţa mea, de soţ şi tată, e de cacao, mă gândesc la Olel. Şi mă simt imediat mai bine.

(mai mult…)