Category Archives: Jurnal de tătic

Zeilor li s-a făcut milă de mine. Și mi s-a încredințat misiunea de Mare Străjer al Somnului de După Masă!

(mai mult…)

Te întreabă unul:
-Ce-ți mai fac copiii?
El vrea să spună:
”Știu că ai două fete, sunt bine?”
Tu ai vrea să spui:
”Doamne, dar ce nu-mi fac! În fiecare clipă pare că amândouă se gândesc la ce m-ar enerva mai tare și exact aia fac! Ieri, de exemplu, Sofia mi-a vărsat cafeaua de dimineață! Îmi venea să plâng de ciudă, stând în patru labe și ștergând! Pe lângă asta, să vezi câte-mi face și nevastă-mea!”
Dar spui:
-Bine, mulțumesc. Ai tăi ce-ți fac?
Îl văd ezitând. Privește în gol și îmi dau seama că mintea lui deapănă amintiri recente asemănătoare cu ale mele. Poate nu o cafea răsturnată, dar măcar un bol de supă. Are doi băieți, de 3 și 6 ani, exact ca fetele mele. Nu-mi spune nimic de nici un bol de supă sau de o minge țintită prin casă, chiar în farfuria cu fursecuri. Zice doar:
-Bine, mulțumesc!
Apoi tăcem amândoi, rumegând întâmplările recente din viața noastră.
Sincer, mie mi-ar fi plăcut să-mi ascult prietenul depănând necazurile prin care a trecut. Mă unge pe suflet, îmi alintă orgoliul masculin să aud cum și altul a stat capră, cu o cârpă-n mână sau cum a parat, ca un veritabil portar, o minge care mergea direct în vitrină. Evident, de preferat era o poveste în care nu reușea să pareze mingea…
Nu-mi spune nimic din toate astea, dar își deschide telefonul și mi-l întinde, ca să mă uit la poze cu băieții lui.
Poate și mie mi-ar fi făcut bine să mă descarc, să povestesc cuiva cum cafeaua a umplut goluri nebănuite din bucătărie și cum Sofia, când m-a văzut în patru labe, s-a urcat pe mine strigând: ”Dii, căluți, ca la Lădăuți!”
I-am întins și eu o fotografie cu fetele mele.

(mai mult…)

Eu și Silvana, nevastă-mea, stăm în sufragerie. Sunt cele câteva minute dinainte ca somnul să ne răzbească, în care savurăm liniștea de după ce fetele au ajuns deja în pat.
Ușa dormitorului se deschide timid și în cadru apare ciuful Sofiei. Se uită la noi, trage aer în piept și zice pe nerăsuflate:
-Vleau la mine îngheșat!
Apoi se retrage brusc, ca și cum se așteaptă să zboare înspre ea măcar o pernă.
Dau să mă ridic, dar vocea Silvanei mă oprește, ca o mână fermă pusă pe brațul meu:
-Cum înghețată la ora asta? Nici să n-aud!
-Las-o că e mică, îi aduc un vârf de lingură și o să doarmă mai bine…
Nevastă-mea s-a uitat la mine ca la preșul de la ușa fetelor, gândind, probabil, că am adunat praf și s-ar impune o scuturare zdravănă.
Când i-am dat Sofiei păhărelul de înghețată și lingurița, ea a spus, ca și cum uitase esențialul: ”Și plentu Lesa!”
”Lesa” e Alecsia și poate credeți că smocoasa de nici 3 ani nu poate savura o bunătate fără a o împărți cu soră-sa de 6. Nici gând, adevărul e că Alecsia știa că, dacă vrea înghețată după ora de culcare, primește doar o mustrare răcoritoare, așa că a învățat-o pe Sofia să vină să ceară…
Pentru că toată lumea știe că Tati nu-i poate refuza nimic Sofiei!

(mai mult…)

Specialiștii – dacă îi consideri așa pe cei care dau gratuit pe net sfaturi despre care susțin că sunt scumpe – spun că atunci când vorbești cu un copil trebuie să te cobori la mintea lui, dar să folosești cuvintele ca și cum ai vorbi cu un om mare.
Ar trebui să-mi fie ușor, că doar asta fac în fiecare zi cu nevastă-mea. Chiar dacă de multe ori, după o discuție cu ea, când ”urc” din nou la mintea mea, am ideile ei.

Am exersat asta cu Alecsia încă de când era la grupa mică, la grădi. Mi se părea că discutând despre activitățile ei zilnice îi dădeam impresia că munca la grădi e importantă pentru toată familia. Nu fac asta mereu, doar când mă apucă. Și când îmi vine, vreau să recuperez toate zilele în care nu am discutat ”serios” cu ea.
Oboseală, nervii din cursul zilei, nu am tragere de inimă în orice seară să ascult poezii sau cântece despre păsărele și floricele. Sună cunoscut? Ați pățit vreodată asta?
Dar cumva eram convins că Alecsia își dorește asta oricând, că impresiile din cursul zilei îi stăteau pe limbă și aștepta doar ca tati să-i acorde atenția unei întrebări:
-Cum a fost azi la grădi?
-Bine…
”Entuziasmul” ei în materie de discuții era dezarmant. Și, mărturisesc, derutant. Mă așteptam ca simpla întrebare să declanșeze un izvor de vorbe.

(mai mult…)

Era atât de cald încât îmi era teamă ca soarele ucigător să nu-mi topească una dintre pepitele de aur. Mijeam ochii și mi se părea că se micșora sub mușcăturile razelor.
Mi se părea că văd cum formele ei cedează la căldură, cum un bijutier mai mare chiar decât lumea începe să o prelucreze, lovind în ea cu mii de ciocane ultraviolete.
Și eu stătusem, pesemne, prea mult în soare, pentru că m-am gândit să-i întrerup artizanului munca blestemată, aruncând bucata de aur încinsă în apă rece de izvor…
În materie de copii, fie soare ucigător, fie ger care sculptează-n piatră, temerile sunt rupte din mitologie și soluțiile sunt… rupte din banal.

După ce mi-am salvat pepita din mâinile bijutierului astral, m-am târât la umbră.
Dar parcă mintea mi-a rămas în soare, pentru că, în timp ce Sofia se hlizea în lighean, eu îmi continuam scenariile apocaliptice.

(mai mult…)

Înainte de a ajunge acasă te poți opri la un colț de stradă. Tragi aer în piept, te sprijini de un zid și, dacă fumezi, îți aprinzi o țigară și, ascuns de lume în spatele voalului de fum albăstrui, îți imaginezi cum vei fi primit de cei dragi.

Descui ușa și dai peste Alecsia. Fața i se luminează când te vede. Ridică o palmă și strigă:
-Tati, nu intra! Ți-am pregătit o surpriză! O aduc acum!
Dispare. Pe picioare simți blana moale și caldă a pisicii care se freacă de tine.
De nicăieri răsare Sofia:
-Taaaaaati! Te ubbeșc!
O iei în brațe și, dincolo de parfumul ei de omuleț neajuns în pâcla lumii, auzi, dinspre bucătărie, vocea care când șoptea te-a făcut să-ți dorești copii:
-Bună, dragule! Fă-te comod și hai la masă. Am pregătit ceva special.
Vocea e urmată de capul blond-auriu al Silvanei. Înainte de a-mi da un pupic rapid, miroase aerul din jurul meu.
-Ți-am făcut un antricot la grătar și îmi era teamă să nu miroasă în casă, dar nu… Nu miroase, nu-i așa?
Între timp a apărut și Alecsia. Ținea o foaie pe care pictase un om din 5 dungi și un biloi, cum fac toți copiii. Deasupra lui era soarele, iar sub el era o inimioară roșie ca focul și scria ”Tati te iubesc”.
După ce am mâncat, stăteam toți 4 pe canapea. Fetele fuseseră de acord să vedem un western vechi. La un moment dat, Silvana se ridică și spune, zâmbindu-mi șmecherește:
-Fetelor, țineți minte ce am discutat? Au promis că azi se culcă devreme… la ele în cameră!
Alecsia se ridică:
-Tati, mie îmi e somn. Mă duc la culcare.
Imediat spune și Sofia:
-Căcare nani!
E clar că trebuie să repetăm mai intens cu ea cuvântul ”culcare”.
Țigara s-a terminat și zidul nu mai pare un sprijin, ci doar ceva prea tare pentru oasele tale obosite. Așa că, având în minte visul de mai devreme, ajungi la ușă.
Când am deschis, am crezut că am lovit-o pe Sofia. Urla ca picurată cu ceară. Când m-a văzut, a izbucnit și mai tare în plâns. Fac o paranteză: de multe ori m-am gândit că unii copii s-ar putea să fie conectați la o stație de amplificare. Cutie de rezonanță mică, zgomot mult.

(mai mult…)

-Tati, eu ştiu ce cadou vreau de Mărţişor!
La 6 ani, Alecsiei i se întâmplă încă destul de des să amestece datele diverselor sărbători. Dar nu ne speriem niciodată, e normal ca, la vârsta la care deocamdată lumea e un imens teren de joacă, jaloanele anilor să fie cuburi colorate din care construieşti ce castel îţi trece prin cap.
-Ia spune, ce cadou vrei?
-Un colier pe care să-l pun la serbarea de la şcoală.
-Un colier? Credeam că-ţi doreşti colecţia aia de ponei fluturaşi.
Alecsia s-a uitat la mine ca şi cum aş fi călcat în castronul cu cronţonei pentru pisică.
-Tati! Poneii îi iei acum, de ziua mamei, în iulie.
-Păi de ziua mamei îţi iau ţie cadou?

(mai mult…)

Într-o dimineaţă m-am trezit singur. Nu în sensul că nu m-a trezit altcineva şi că somnul mi-a plecat de bunăvoie de pe pleoape, nici că plecaseră toţi din casă şi m-au lăsat dormind. M-am trezit singur pentru că aşa trăiam. Nu avea cine să mă trezească dacă nu o făceam eu, nici nu avea cine să se ridice din pat înaintea mea sau după mine.
Cum cafeaua singur nu are farmec dacă toată ziua nu ai pe nimeni lângă tine, am ajuns într-o cafenea, la masă cu un prieten căsătorit, tatăl a două fete. Omul probabil era în cafenea în speranţa că poate sta singur la o licoare fierbinte, dar… socoteala lui de acasă nu se potrivea cu socoteala mea din târg.
-Mă, eu te invidiez, mi-a spus, potrivindu-şi cenuşa din pipa de spumă de mare pe care o umpluse mai devreme. Faci tot timpul ce vrei. Viaţa ta nu are jaloane. Femeile trec prin viaţa ta precum stâlpii de telegraf pe lângă geamurile trenului. Tu dormi cu o femeie şi te lăfăi în aşternut parfumat de iubire. A doua noapte, alta îi poate lua locul şi, dacă simţi că nu ai spaţiu, cauţi din nou alta. Eu…
A oftat şi s-a potrivit mai bine în fotoliu, s-a uitat la mine fix, a lăsat pipa din mână şi a continuat:
-Nu mă plâng că la mine femeia e aceeaşi. Aşa am ales eu, dar tu ştii câţi suntem noi în pat?
Sincer nu mă gândisem niciodată că prietenul meu, pe care-l ştiu om serios, şi nevasta lui, mai tânără, ce-i drept, ar mai găzdui şi alte persoane în patul lor conjugal. Dar mare e grădina fanteziilor şi e plină de ciudaţi. Presimţind o poveste picantă, am lăsat pipa mea din mână, mulţumindu-mă de la distanţă doar cu aroma ei.
-Mă vezi că nu sunt mic, ba chiar cam mătăhălos. În pat vine nevastă-mea, apoi un ursuleţ Koala din pluş, fata mea mea cea mare. O ştii, nu? O pernă în formă de broască ţestoasă, doi ponei de pluş, fiica-mea mică. O ştii şi pe ea parcă. Un câine din pluş, mare de vreun metru şi un măgăruş de jucărie…

Mi-am luat pipa şi m-am gândit că uneori peştişorii de aur şi zânele Măseluţă îşi cam bat joc de fanteziile bărbaţilor. El a continuat:

(mai mult…)

O poză ca să ne mai răcorim…

Unii spun că nu poţi uita niciodată primul sărut sau prima femeie cu care ai împărtăşit dragostea trupească. Alţii declară de neuitat ziua nunţii, naşterea copiilor, mirosul prăjiturilor bunicii. Lista lucrurilor „de neuitat” e mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de cât de intens a trăit fiecare, dar pe lista părinţilor e sută la sută şi…
Ziua primului kaki la oliţă!
Ţi se pare că eşti pregătit sufleteşte pentru ziua asta încă de la primul scutec schimbat, dar nu e aşa. Adică îţi dai seama că va veni acest moment, ai şi ales o oliţă cât mai „tentantă” – tron de prinţesă, fotoliu de pilot de rachetă, cap de clovn – dar nu vei fi niciodată pregătit să faci ca toţi dracii în jurul unui funduleţ încăpăţânat sau să joci ţonţoroiul precum paparudele care imploră Pronia pentru ploaie. Atât doar că ploaia pe care tu o aştepţi…
-Caca!

(mai mult…)

Cuvintele cu „P”! Dilemă prin care am trecut fără brio, aşa cum probabil păţesc mai toţi părinţii.
Te pregăteşti pentru momentul când copilul o să întrebe „Ce-i aia?” şi te crezi cel mai deştept părinte. La început toci mental propriile experienţe.
Îţi aminteşti cum erai cât un „morcov” de pe autostradă şi ai început să plângi când ai auzit la ţară că primul care se trezeşte din casă e… „cocoşelul”. Plus că a durat până ai priceput că nu trebuie să te urci pe gard în fundul gol ca să anunţi că a răsărit soarele.
Nici la fete nu e treaba mai uşoară. Am cunoscut o doamnă foarte respectabilă care roşea dacă îi ofereai o „piersicuţă”! Într-un moment de „nerespectabilitate” mi-a mărturisit că nici la maturitate nu vrea să se gândească de ce maică-sa a ales pentru denumirea „p-ului” feminin un fruct cu păr!
Sigur, există soluţia geamănă „cocoşelului” şi anume „păsărică”, dar vă sfătuiesc să nu ţineţi colivii în casă dacă o alegeţi pe asta.

(mai mult…)