Category Archives: Jurnal de tătic

La început am crezut că vocea care se aude de undeva dintre pieptul meu și burtă este a unui drăcușor care vrea să mă ispitească și – cum unui drăcușor trebuie să-i dai din când în când satisfacție – am fost la un pas să răspund: „Evident!”
M-am oprit la timp când mi-am amintit că Alecsia stătea pe mine și priveam amândoi apusul.
-Nu.
Răspunsul a mulțumit-o și și-a frecat capul de mine, în semn de aprobare. Nu am lăsat lucrurile așa:
-Nu e mai frumoasă, dar ce importanță are? Mami are oricum și alte calități.
Fata a ridicat capul și m-a privit mustrător, ca și cum nu înțeleg cea mai importantă axiomă a lumii:
-Mamele sunt frumoase și tații sunt puternici!
-Adică nu există și tați frumoși?

Până când:
-Am primit o magnolie și mâine o plantăm la poartă!
V-am mai spus că Silvana nu prea acceptă comentarii când e vorba de activitățile casnice.
Seara, am vorbit toți 4 despre magnolii, despre floarea care vestește vara, despre cum ”Dunezelu”, vorba Sofiei, îi iubește pe cei care plantează flori și copăcei.
Dimineață, înarmați cu lopeți, sape și o găletușă în formă de țestoasă, am pus copăcelul în pământ cât ai spune: ”Acum toată lumea trece la spălat! Și tu, tati!”
Sofia a rămas în urmă și se uita la plăpânda plantă. L-a mai mângâiat și ne-a spus gânditoare:
-Ata copăcel pitic!
Nu știu ce mi-a venit de-am zis:

Nu știu pe unde sălășluiau ăștia. Eu am dat numai de tipi care dacă, Doamne ferește, te prindeau în pat cu libertatea fetelor, puneau mâna pe un par și, până să le explici tu că le prezentai dragostea de vor să o cunoască, te doborau din strigăte. Asta e altă chestie, se pare că toate fetele care pe care le plăceam aveau niște tați croiți din piatră și mai agili ca o pumă. Sau așa erau oborenii pe vremuri?

Ultima parte a zilei de plajă ne-o petrecusem toți 4 construind un castel din nisip. Stindardul, o pană murdară de pescăruș, a fost pus, ca un semn că lucrarea e gata, taman când briza nu mai avea ce căldură să alunge și devenise doar răcoare.
-Gata, în cameră toată lumea!
Silvana dă ordinele laconic, așa cum făcea probabil și Meșterul Manole. Cum nu era nici o șansă să încap în zidurile castelului, mi-am permis să amân ridicarea fundului din nisip.
Sofia a reacționat prima – probabil că la 3 ani vocea mamei este un fel de voce a conștiinței – și a fost gata într-un minut. Oricum, sărăcuța de ea, jocul de-a construcția i se păruse plictisitor după ce a cărat vreo 20 de găletușe pline cu apă de mare.

Alecsia a zăbovit puțin și apoi a venit la mine:
-Hai, tati. Știi? Aici se ascunde o prințesă urmărită de pirați și o să o scape un cavaler care vine tot din mare.
După dușurile din cameră, fetele au ieșit pe balcon. S-au ridicat pe vârfuri și au privit spre plajă.
-E acolo, a liniștit-o Alecsia pe soră-sa. Atunci am observat și eu că din balcon puteam vedea castelul.
Dumneavoastră ocoliți castelele de nisip când vă plimbați pe plajă? Vă lăsați talpa să se răcorească în nisipul încă umed sau treceți pe lângă?
După ce fetele s-au băgat în pat am ieșit la o pipă.

La bunici. Și am rămas singuri…
-Ca doi porumbei!
Așa spune o prietenă de-a noastră când îi spunem că fetele au plecat în vacanță. Și, când se uită la noi, parcă ne și vede țopăind în pielea goală prin casă, hârjonindu-ne pe mobile.
Mi-a și făcut cu ochiul. Ca și cum mă înțelege. Din mișcarea pleoapei ei stângi am tradus: ”Bagă mare!” Iar în ochiul drept, rămas deschis, am văzut cum copiii ei au rămas în oraș. Și că mai stau pe aici.
De aici drumul sincerității și cel al manifestării în public se despart.
Tu ești tentat să te apleci spre prietenă, să o apuci de mână și să-i spui, privind direct în aglomerarea de dorințe din ochii ei: ”Păpușă, dă-mi voie să-ți spun doar atât, nu există duhovnic să suporte spovedania primei nopți în care am rămas singuri!”
Decât să faci asta, crede-mă, mai bine te ridici de la o masă simandicoasă și spui: ”Mă scuzați câteva minute. Mă duc să mă cac!” Ai mai multe șanse ca prietenele familiei să te ierte vreodată.
Nu! Comunicarea perfectă e așa: chiar dacă sunteți amândoi – tu și nevastă-ta – îmbujorați spuneți în cor…
-Vai, numai la asta nu ne gândim! Casa e atât de goală fără ele. Parcă suntem două stafii care bântuie camerele…
Și, dacă vrei efect maxim și să calci pe inimile prietenelor de familie precum Mântuitorul pe apă, adaugă, tu, bărbatul casei:
-Aseară am găsit o păpușă de-a Sofiei. Am adormit cu ea în brațe, pe canapea.
Interlocutorii tăi știu că, de fapt, ai voie, în sfârșit, să stai toată noaptea la filme, să-ți fumezi pipa puturoasă în sufragerie, că ți-a fost lene să-ți iei o pernă și ai adormit cu capul pe jucăria fetei, dar prietena va spune: ”Vezi, Gicule, ce greu îi e lui Alecu!”
Adevărul e că, imediat după ce pleacă în vacanță copiii, inima ta strigă:

Așa strigă, la începutul verii, mii de inimi din oraș, la fel cum strigau și inimile părinților noștri și ale bunicilor, înaintea lor. Un prieten – care a murit de diabet, așa că poate nu e un exemplu foarte bun – spunea: ”Întotdeauna între două deserturi sunt trei feluri de mâncare!” La fel și cu vacanțele. Nu recunoaștem niciodată, dar le merităm, ca și copiii.

Erau ”felicitări” improvizate pe foi gata colorate. Cu flori strâmbe, desenate din carioci stoarse de culoare, cuvinte scrise cu majuscule și funde prinse cu un lipici grosolan. Mie nu-mi spuneau nimic, poate doar îmi aminteau de Moș Crăciun și de cum cadourile de la el erau ambalate în hârtii care miroseau a parfumul mamei. Madame Rochas!
Ea le ținea în mână și parcă le simțea gustul. Pe chipul ei vedeam că erau miere, zahăr și sarea din bucate.
Dar să revin la împăratul din poveste. Ce face tipul? Fără să-l mănânce nicăieri, își cheamă fetele și le pune să asemuiască iubirea ce i-o poartă.
Prima fată i-a spus că-l iubește ca mierea. Nu e rău, mai ales dacă e de tei.
Tot așa, într-o seară m-am trezit că o întreb pe Alecsia dacă mă iubește. Și, dacă da, cât… Sigur, nu e greu pentru un copil de 6 ani să trăiască un basm!

Atunci am observat pe masă că pe fundul unui bol rămăseseră câteva bobițe de rodie iar altele erau băgate într-o cutiuță pentru surpriza dintr-un ou de ciocolată.
-Alecsia a pus boabele alea în cutia de ou și mi-a spus: ”Mami, te rog să nu uiți mâine de astea. Le-am pus deoparte pentru cineva.”

Te pregătești constant pentru a face față ăleia cu ”găina și oul”, dar copilul te ia întotdeauna pe nepregătite. Cel mai bine e să ai mereu la îndemână un răspuns ferm:
-Păăăăi…
Sigur că nu ai întotdeauna un răspuns clar la toate întrebările care le bântuie mințile lor virgine.
Și totuși un resort pornește în tine când realizezi că fata nu te-a întrebat, ci a afirmat că dinozaurii sunt mai bătrâni decât Dumnezeu.
Și ce o fi făcut-o să spună asta?
Cum ce? Pur și simplu ești tatăl unui copil genial! Care prinde și prelucrează informațiile pe care tu și lumea înconjurătoare i le oferiți! Simplu și clar ca ”bună ziua”!
Din clipa asta, în tine lucrează un drăcușor ”mititel cât un cercel” care se numește orgoliul de tată și el te înfoaie precum penele unui curcan care-și vede consoarta captivă-n șipci.
Îți amintești că ai mai discutat o dată cu ea despre dinozauri și că i-ai spus că ei au apărut înaintea omului, așa cum îl știm noi astăzi. Clar, copilul a reținut.
Apoi, cu altă ocazie i-ai spus că ”Tatăl nostru” începe cu ”Tatăl nostru” pentru că e… ”Tatăl nostru”. Atâta te-a dus mintea, atâta ai făcut.

Dar când au făcut-o, au compensat toate celelalte seri în care am adormit în liniște, respirând cuminți sarea.
Dansul nu era așa cum mă așteptam. Câțiva indivizi țopăitori, în care vinul și calamarii se mișcau mai repede decât picioarele. Dar, în fine, poate așa era dansul.
-Tati, dansăm?
Tatăl de fete are de trecut două teste în viață. E dansul cu soția. Nu ai cum să scapi! Și dansul cu fetița. Umflat ca un balon plin cu nisip sau slab și sprinten ca un căluț de mare, când auzi chemarea ”Dansăm!”, sari. Și te învârți cu prințesa în brațe…
Eu la dans mă duc înspre balonul cu nisip. Ba, aș spune că mă duceam, mai degrabă, înspre măsuța pe care chelnerii adunaseră cu grijă vesela de pe mese.
-Tati, săm?
Ok, unii bărbați au de trecut trei teste! M-am învârtit cu Alecsia și apoi cu Sofia.
”Opaaa!” , strigau grecii. ”Hopa, era să cadă tati!”, strigau româncele mele.
Cam atunci au zburat primele farfurii.
Nu mă jur că era tradiția sau poate dansul meu îi inspirase pe greci să fărâme tot.
Alecsia – privind cum ultimele bariere sunt luate de valuri – m-a întrebat:
-Tati, pot să sparg și eu o farfurie?
Sofia:
-Tati, rie?
Bineînțeles că le-am dat voie…
Ne-am distrat grozav în seara aceea.
Noaptea, am ieșit pe balcon și am privit maldărele de cioburi de pe faleză. Le măturau, ca pe amintirile ghinioanelor sparte.
Alecsia s-a ghemuit în brațele mele. M-am trezit vorbind despre nenoroc și despre cum cioburile îl împrăștie, așa cum briza împrăștia fumul pipei mele. Și a urmat constatarea de care mă temeam:
-Ce frumos e să spargi farfurii! Tati, o să facem asta și acasă?
Mi-a luat piuitul… Ne așteptăm ca un copil să înțeleagă că un anumit joc nu se continuă după ce ai părăsit locul de joacă, dar nu e întotdeauna posibil. Jocul elen amenința să se întindă și după ce ne întoarcem la București. Spargerea ghinionului se prefigura mai lungă decât eventualele neîmpliniri care pot apărea la vârsta lor.
Dar adulții nu se pot juca și ei după ce părăsesc locul de zbenguială?
M-am gândit ce aș sfărâma eu dacă ar fi în mâinile mele ghinionul celor 3 ființe pe care le iubesc. O farfurie, un pahar, serviciul de ceai de la bunica? O fereastră? Lumea?
Da, cred că aș sparge întreaga lume dacă acolo ar fi ascuns ghinionul lor!
-Nu, acasă nu spargem farfurii. Când mai venim aici…
-Alecsia, nu spargem nimic nicăieri! A fost o greșeală ce a făcut tati în seara asta! Iar aia cu ghinionul e o prostie!
Orice discuție s-a încheiat după ce a răsunat vocea Silvanei. Parcă au tăcut și orchestranții. Și marea a stat mută un timp.
Peste ceva timp mă uitam la ele cum dorm, înghesuite toate trei, una în cealaltă. De pe pernă, mă priveau căluțul Ponică și măgărușul Olel. Parcă mișcau capetele din pluș și mă aprobau în planul de a sparge întreaga lume în milioane de cioburi norocoase. Sau poate doar briza Egeei făcea lumina lunii să tremure. Eram totuși sigur că amândoi m-ar fi ajutat să îmi duc planul până la capăt.
Apoi am adormit.
Și ei cântau în visul meu.
Ca pentru ultima seară.
Și dansau, fără să le pese că un nebun, un ponei și un măgăruș plănuiau să sfărâme lumea, lovind-o de călcâi, ca pe o farfurie, doar de teama că stăpânele lor ar putea avea vreodată ghinion.
PS O dată l-am întrebat pe un prieten grec de ce sparg farfurii. Mă așteptam la o poveste plină de învățăminte și tradiții, dar el mi-a spus doar: Când te îmbeți, preferi să speli farfuriile după ospăț sau să le spargi?
Niște învățăminte poate erau în povestea lui, dar nu le-am prins pe loc.

-Aerul curat le face mult mai bine decât porcăria asta de desen animat! De fapt nici nu ar trebui să se uite vreodată la așa ceva.
Normal că o asemenea diferență de idei a dus la o gâlceavă. Din decență nu o să reproduc tot ce-și ziceau una alteia. Ciripeau, piuiau, ba chiar s-au luat și la bătaie.
La un moment dat, cea rațională s-a crezut pițigoi și și-a băgat unghia-n gât. Era bine fără rațiune!
Atunci a fost liniște, eu moțăiam, ultimul sticlete din capul meu se legăna a somn, monștrii de pe ecran se omorau între ei, fetele moțăiau. Atunci, chiar lângă ușița coliviei, a răsunat vocea Silvanei: