Category Archives: Jurnal de tătic

Iar asta parcă pe la jumătatea zilei de ieri…

Și deodată a venit ziua de azi. A trecut perioada asta ca un fulger, a ținut mai puțin decât îți ia să pregătești un biberon, să schimbi un scutec sau să aduci olița. Deși cumva, în goana asta, ai avut timp să le faci pe toate.
Iar eu acum mă simt așa…

Parcă nu știu pe unde să mai scot cămașa, ce să mai vorbim dacă nici nu pui fiecare haină chiar la locul ei.

În timp ce mă boscorodea, a pus mâna pe telefon.
-O fac de gura ta…
-Dar eu…
-Bună, mamă! Sunteți gata? Lasă, sunăm mai târziu. Sau mai bine suni tu când sunteți în mașină. Știam, dar Alecu…
Nu a închis imediat, ceea ce însemna că de la celălalt aparat au mai răsunat ceva vorbe despre mine.
Planul fusese simplu, de ziua lor, fetele urmau să ajungă la un târg al meșteșugarilor, la vreo 60 de kilometri de casă. Noi am promis solemn să nu sunăm până nu sunt toți în mașină, ca să nu perturbăm programul de dimineață, ce trebuia să funcționeze ca o acțiune a pompierilor.
Am rămas din nou tăcuți.
-Știi că eu…
-Nu erau gata! Dacă măcar odată te-ai fi ocupat…
Tutunul era bun, exact cum mi-l aminteam. Poate îl îndesasem prea mult în pipă…
-Habar nu ai cum e să pregătești fetele pentru plimbare. Tu stai la cafea și, pac, fetele sunt gata!
Sau poate era puțin prea umed. La următoarea pipă, cred că o să o umplu și o să o las vreo oră la uscat.
-Știi doar să te fălești cu ele. ”Uite ce prințese are tati!”
Mă gândesc, poate o pipă din cocean de porumb ar fi mai potrivită pentru tutunul ăsta.
Atunci a sunat telefonul.

Ele închid ochii, în timp ce Moș Ene intră pe sub pleoapele lor și începe să cotrobăie prin lada de vise. Și ia prințese și prinți de catifea și îi aruncă-n mări de puf… sau ce-or visa copiii înainte de a avea destule amintiri pe care să le îndrepte.
Iar eu le privesc.
Cică dacă dorm pot să mă uit la ele cât vreau și să-mi repet șoptit ”Doamne, cât sunteți de frumoase!” că nu le deochi.
Pentru că un bărbat poate să-și râdă de toate pisicile negre din lume care taie căi cât e noaptea de marți 13 de lungă, dar un tată simte, când se uită la un înger dormind, că nu poate fi atâta frumusețe pe lume fără a fi ascuns undeva și urâtul. Pentru că un tată se teme și se bucură când se uită la copiii lui.
Mă pun mai comod, la picioarele patului și aproape că Moș Ene ăsta mă învinge și pe mine, când am simțit o mână pe umăr. Silvana:
-Hai să mă ajuți cu ceva!
I-am făcut semn să vorbească mai încet și că voi veni. Dar am mai rămas puțin. Zâmbeau, semn că prinții aterizaseră cu bine în valurile de puf.
-Cât poți sta așa, fără să faci nimic?
-Am vrut să fiu sigur că sunt învelite…
-Da, sigur!
Nu aveam chef de ceartă. Nici măcar de împunsături, pe jumătate eram încă în marea pufoasă. I-am spus doar:
-Crezi că tatăl tău nu te-a privit niciodată când dormeai?
A rămas gânditoare, preț de câteva secunde.
-Da, cred că a făcut-o de câteva ori.
-Dar cum de știi?

O sincopă a apărut când i-am repetat de vreo două ori că mica sirena Ariel mănâncă ciorbă, până când fata ne-a cerut să-și ia ciorba în baie ca să o bea sub apa adunată-n cadă.
Din acel moment, am început să alegem mai bine minciunile.
-Termină ciorbița, Alecsia!
Fata s-a uitat la maică-sa ca la călăul care-și trage cagula. Am hotărât să nu mă bag, mai ales pentru că, în urmă cu doi ani, îmi aparținuse ideea legării acvaticei Ariel de fiertura de oase. Am preferat să înfulec porția pe care o aveam în față, mai ales că o ”reglasem” cu destulă smântână și sare, în speranța că mă vede un nutriționist și moare de inimă.
-Să știi că am pus în ea tarhon și tarhonul face părul strălucitor!
Alecsia s-a uitat spre Sofia, dar nu a găsit ajutorul sperat. Sofia rade orice fel de ciorbă sau supă. S-a uitat apoi spre mine, dar eu am continuat să bag în gură lingură după lingură.
-Tarhonul face părul să fie mătăsos și să crească de două ori mai repede.
Vorbele mamei parcă îi umpleau fetei bolul care nu părea să se golească de zeama antipatică. Brusc, ochii Alecsiei s-au luminat:
-Tati, când erai mic, era tarhon?
Toți am oprit lingurile, simțind că urmează ceva important… M-am frecat pe țeasta ca un bec și m-am gândit ”Ce faci acum? Minți copilul sau…”
-Ăăăă…
-Spune, tati!
Dacă în clipa aia o muscă ar fi căzut într-unul din bolurile de pe masă am fi auzit-o clipocind. Poate chiar strigând după ajutor, cine știe, doar eram într-o poveste în care părul crește de la frunze fierte!
-Ăăăăă…
-Tati?

Dar uneori se poartă ca un mic diavol.
A vrut o cană de pe masă.
-Vleau aia!
Poate i-aș fi dat-o, dar era plină cu ceai fierbinte.
-Nu se poate, Sof, e uffff…
-Aiaaaaaa!
Dădea din picioruș și urla cu atât mai tare, cu cât îndepărtam cana de marginea mesei. La un moment dat, mi-a dat o palmă peste picior. În viață, am primit mângâieri mai dure decât pălmuța aia.
Pe loc m-a distrat mutrița ei nervoasă, pumnii mici cât două nuci, strânși până se înroșise pielea, piciorușul lovind nervos podeaua, toate mi s-au părut haioase. Am râs și râsul meu a înfuriat-o și mai tare. A ieșit plângând și strigând, probabil în căutarea unui alt adult pe care să-l cheme în ajutor.
Eram cu un prieten în casă, adevăratul beneficiar al cănii de ceai. Omul a împins cana înapoi spre mine:
-Auzi? Eu chiar nu vreau ceai. Hai, răcește-l puțin și dă-i fetei.
Au un al șaselea simț! Sofia parcă a simțit că are un aliat și s-a întors în ușă. Aștepta, dar era încă supărată.
-Dragul meu – omul nu are copii, așa că mi-am permis un ton mai didactic – nu e bine să le faci toate nazurile. Suporți țipetele, dar nu cedezi, dacă ai apucat să spui că nu are voie ceva…
Deși pe atunci abia de avea un an și jumătate, Sofia a înțeles că ”solicitarea” ei era încă respinsă, așa că și-a manifestat nemulțumirea cu încă un strigăt.
-Prietene – mă prefăceam că nu o aud, deși striga de au dispărut vrăbiuțele de pe pervaz, preferând să-i dau amicului meu sfaturile atât de utile în viața ce sigur va urma și pentru el – copilul îl simte imediat pe cel slab din casă. Dacă dai o jumătate de pas în spate te duci în prăpastie.
Între timp, în ușa a apărut și Alecsia. A văzut-o supărată pe soră-sa și a întrebat-o ce s-a întâmplat.
Nu am băgat-o în seamă. Mai important era să-l învăț pe om ce are de făcut când va avea și el copii.
-Fiecare casă are un șef. Poziția e instabilă, o pierzi într-o fracțiune de secundă. Uite, cu Alecsia rareori am cedat presiunilor…
Între timp, Alecsia a venit la masă, s-a întins printre noi și a tras cana înspre ea.

Iar acum, tupilate într-un ungher al casei bunicilor, ne urmăresc cum ne facem bagajele. Plecăm la București după ce le-am adus înapoi la casa bunicilor, unde-și vor petrece restul vacanței, dar…
Stau după un fotoliu și sunt ascunse destul de bine, considerând că afară le-au rămas doar un picioruș și o mânuță care-l strânge nervoasă pe măgărușul de pluș Olel.
Sofia trăiește, la nici 3 ani, prima mare criză de neîncredere în mami și tati. Alecsia încearcă să o convingă că se înșală. Erau absorbite de ce discutau, așa că am putut să mă apropii cât să aud ce vorbeau.
Sofia, încruntată, strângând de Olel de mai să-i scoată vata prin piele, bate din picioruș, arată spre bagajele noastre și spune:
-Peacă papa tutu Gleșia!
Alecsia îi pune mâna pe gurița și zice:
-Nu mai țipa. Nu cred că mami și tati pleacă fără noi în Grecia!
-Papa tutu!
-Papa tutu, pleacă la București, nu în Grecia! Hai să vezi.
Au ieșit din ascunzătoare, fiecare cu păpușa ei în mână, Ponică și Olel, practic tot bagajul de care aveau nevoie dacă plecam în Grecia. Alecsia s-a apropiat de mine, cu o mină serioasă m-a interogat:
-Tati, plecați mâine?

Nu pleci, însă, niciodată pregătit la drum!
Trebuia rapid să găsesc o înjurătură. Ceva ce nu înțeleg fetele. Din parc, la grădi, copiii aud cam tot ce a inventat omul în materie de cuvinte, dar parcă nu-ți dă mâna să participi și tu la dezvoltarea argoului lor. Așa că în preajma lor îți alegi cuvintele cu grijă. Să fie ceva cu mă-sa. Chiar, cum ar suna o înjurătură în limbajul comun copii-părinți?

-Măi, cu cine vorbesc? Lasă alunele, Sofia!

Niciodată nu am să mai am ochiul de copil.