Category Archives: Jurnal de tătic

Undeva în subconștientul oricărui părinte este întipărită reclama aia la prezervative în care un copil face într-un supermarket o criză de nervi, pentru că tac-su refuză să-i ia nu știu ce prostie. Cine n-a pățit asta?
Ale mele, de multe ori – de prea multe ori, după mine – când le spui ”Nu!” la ceva, răspund…

Și începe Ne-Negocierea!
Regulile de creștere a copiilor spun că dacă ai apucat să-i spui nu la o dorință oarecare, nu trebuie să mai dai înapoi, indiferent de criza pe care copilul o face, sperând să te impresioneze… Pe bune? Câți rezistăm la strigăte, lacrimi, tăvăleli pe jos? Și, mai ales, cât rezistăm? Mai mult decât pot țipa ei?
Când era Alecsia mică, cred că abia făcuse 3 ani, am ieșit cu ea la cumpărături. La colțul blocului, în dreptul unei stații de autobuz, am auzit un piuit lângă mine:
-Vleau blațe!
Aveam două sacoșe uriașe – ”Iei tu două-trei chestii de la magazin?” îmi spusese nevastă-mea și eu le luasem – și la gât purtam un rucsac cu Barbie, din care scotea capul roz de pluș Ponică.
-Nu are tati cum să…
-Vleaaaaaaaau blațeeeeeeee!
Am zis ”Nu!” și am mers mai departe. Alecsia a repetat ordinul de câteva ori, pe un ton tot mai răstit , eu am refuzat, încercând să păstrez o tonalitate egală. Apoi…
Copilul a înlemnit. Eu am înlemnit. Toți cei de pe stradă au înlemnit, pentru că Alecsia nu a mai așteptat să o refuz a șasea oară. S-a aruncat pe jos și a început să urle ca și cum o picasem cu smoală încinsă.
Am lăsat sacoșele jos, m-am aplecat asupra ei și atunci am auzit:
-Bă, nu mai da în bietul copil!
M-am întors și atunci am văzut că mai toți cei care așteptau autobuzul făcuseră cerc în jurul nostru.
-Ce se întâmplă?
Am încercat să o liniștesc pe Alecsia, să o iau în brațe…
-Uite, umflatul ăla chelios bate fetița!
-A furat ghiozdănelul!
(mai mult…)

Când un tată și fata lui se joacă împreună…

În acea zi alesesem de comun acord cu Alecsia să ne jucăm de-a vorbele:
-Tati, de Moș Nicolae vreaaaau…
-Așaaaaaa, ia să văd ce îți dorești.
Ochii i s-au luminat ca și cum dorința nenumită încă s-a și împlinit. Doar la 6 ani poți face asta!
-O mașină de păpuși!
Alelei, cam mult! Va trebui să negociez îndelung cu maică-sa, dar vedem, poate reușesc.
-Și să așeze Moșul mașina în ghetuțe? Le strică!
A stat puțin pe gânduri și umbra unui semn de întrebare i-a străbătut fruntea. Apoi a alungat-o cu o palmă dată cu buclele:
-Poate să îmi aducă și ghetuțe noi.
Da, sună logic.
-Dar știi ce vreau de…. Moș Crăciun?
M-am prefăcut mirat:
-Vrei cadou și de Crăciun?
-Daaaaaaa!
-Eh, ia spune.
-Vreaaaaaaau….. vreaaaaaaau…. soarele!
Asta e greu! Poate cu Dumnezeu mă înțeleg eu să îmi împrumute veioza lumii, dar ce fac cu nevastă-mea?
(mai mult…)

Atâta ne-a dus capul, atâta am făcut! Ultimele zile de vară, fetele au țopăit pe afară, au transpirat și… trosc!

În peșteră era frig, ele au alergat în continuare. ”Uite, tati, aici s-au ascuns bandiții!” ”Uite ursul!” ”Bau-bau!”
Într-un final…
Stăteam pe balcon și schimbam impresii cu Ursa Mare despre cum se fumează pipa, când pe o distanță de mii de ani lumină nu are cine să te deranjeze. Atunci a apărut Silvana. A împins ușa în urma ei și a rămas cu spatele lipit de ea. Mă privea serioasă, buzele îi tremurau a plâns.
Primul meu gând a fost: ”Mi-a citit mesajele!”
De fapt era mult mai grav:
-A răcit! Are muci!
Știți ce declanșează vorbele astea într-o familie cu copii mici? E o bombă în toată regula. Cuvântul ”muci” e ca un strigăt de luptă! Părintele care-l aude se prăbușește sub povara lui. Inima-i devine cât un purice, mâinile i se răcesc. El murmură:
-Și febră?
Așteaptă răspunsul, strângând pumnii..
-Nu…
Pumnul se destinde.
-Nu. Nu încă…
Pumnul se strânge din nou. Apoi se apucă de treabă.
-Adu batista bebelușului!
-Vii cu picăturile alea odată?
-Copilul nu poate să respire și tu ai dispărut!
Paradoxal, copilul își recapătă respirația doar cât să urle ca din gură de șarpe.
-Du-te la farmacie! Ia aia, aia și aialaltă. Ba nu, mai întreabă și tu ce se ia.
Din când în când, agitația se oprește brusc și unul dintre părinți întreabă Pronia:
-O fi grav?
Copilul zace pe canapea, cu nașul roșu, cu picături mentolate șiroindu-i spre bărbie. Are putere, însă, să refuze a treia cană de suc de lămâie.
-Nu vreau…
În fine, nu mai contează cum a zis, e de ajuns să vă spun că, din cauza nervilor, cei doi Ă sună unul ca un A iar celălalt ca un U.
După un timp, copilul și părinții zac lați. Toți răsuflă greu, deși doar unul are nasul încă înfundat.
Atunci Proniei i se face milă și apare ideea:
-O sun pe doctoriță?
Celălalt, doborât de câte giumbușlucuri a făcut cât batista bebelușului bâzâise, dă din cap a aprobare.
Mama iese din cameră cu telefonul, ca și cum urma să afle lucruri prea cumplite, pe care șocată avea să le repete și nu putea face asta față de copil. Tatăl rămâne, ținând plodul de mână și urmărește ca pe tabela de marcaj de pe stadion ușa pe care a ieșit mama.
Într-un târziu, ea revine în cameră. E neagră la față. Lasă telefonul jos și nu răspunde de prima oară când e întrebată:
-Ce-a zis?
(mai mult…)

Eram cu Alecsia în parc.

Îl fluieram ușor, cât să nu deranjez gândurile frumoase care îmi ațipeau vigilența cât țineam portocala în mână.
Mi-am amintit întregul cântec și lălăiam în surdină:
Îți mai amintești, iubirea mea
Când ne-am întâlnit cu dragostea…
Lalalala
Brusc, vigilența s-a trezit. Care ”iubirea mea”? Bă, ești nebun?
M-am uitat mai atent la băiețel, făcând abstracție de faptul că mamei sale îi urcase primejdios spre pulpe tivul rochiței.
(mai mult…)

O regulă de aur a părinților spune explicit: nu spune niciodată copiilor chiar tot ce gândești. Lasă-ți vocea lăuntrică să vorbească în voia ei și tu spune cu glas tare ca și cum ai cita din manuale.

Stenogramă a înregistrării discuției din data de 13 septembrie. Ora 20.00. Locul desfășurării: parcul din fața școlii. Participanți: Alecsia, 6 ani, temătoare că ”mâine” începe clasa 0, Tati, vârstă neprecizată, oricum îmbătrânit de emoții, fumează pipă, ”Vocea” din capul lui Tati, nu are nevoie să fumeze nimic, pentru că oricum spune numai prostii. Din fericire le aude numai Tati.
Alecsia: Abia aștept să merg la școală.
Vocea: Ești nebună, fetițo, crezi că e mai bine decât în vacanță? Ah, sigur, la început te iau ăștia cu zăhărelul, că e totul o joacă, înveți un cântecel, o poezioară, colorezi un căluț și, pac, te-au legat la gard. Ăștia îți mai dau drumul la 24 de ani!
Tati (scutură din cap, ca și cum ar îndepărta un țânțar care-i bâzâie în ureche): Ai și de ce să te bucuri. Clasa 0 înseamnă începutul unui drum minunat, la sfârșitul căruia te așteaptă un sac de bucurii.
Alecsia ( se uită la Tati ca și cum l-a surprins probând în fața oglinzii o perucă blondă): Și cât durează drumul?
(mai mult…)

Ăsta e genul de poză care face ca în orice tată să fiarbă mândria precum mustul într-o oală de lut. Dar și să suspine după vară și libertate, tot așa cum și ochii copilului său stau să cadă asemenea primelor frunze care ruginesc…

Nu a fost simplu, fraților, în prima zi de grădi și de clasa 0! Nimic nu a mers cum mi se trasaseră sarcinile și îmi pun cenușă-n cap – cu destulă ușurință, pentru că la mine se spală mai lejer – dar… am eșuat.
Aici aveți misiunile pe care le primisem. Clare, concise… numai bune să nu le execuți.
Am vrut să mă trezesc primul din casă, să le pregătesc toate ca să aibă mai mult timp să se dichisească. Na, ca fetele!
Mult înainte să sune ceasul, am simțit o respirație caldă pe față. Apoi o mângâiere. Visam zâne care mă pun să depăn dorințe când un țipăt m-a aruncat în spadele zmeilor:
-M-am tlezit! Și Olel.
-Sofia, treci în pat. Dimineață mergi la grădi și trebuie să dormi!
-M-am tlezit!
Și ca să fie sigură că la fel o să fac și eu mi-a ars o palmă peste față.
Am mers amândoi în bucătărie. Am dat drumul la cafea. Pândeam împreună filtrul care râgâia zgomotos la fiecare nouă dușcă de licoare pe care o producea.
-Mami o să se supere că nu dormi!
-Mami se supălă?
S-a uitat mirată la mine.
-De șe?
-Că nu dormi.
-De șe?
-Că nu dormi
-De șe?
-Mami o să se supere pentru că nu dormi.
-De șe?
Mi l-a întins pe măgărușul Olel și a dispărut. Peste câteva secunde o palmă a spulberat ce mai rămăsese din liniștea nopții. Apoi am văzut-o pe Sofia cum apare în fugă, mi-l ia pe Olel din brațe:
-Mami s-a supălat!
Și s-a făcut nevăzută.
(mai mult…)

La ora când citiți aceste rânduri…

Dar mai bine să vă povestesc măcar o parte din evenimentele care m-au adus aici.
Sâmbătă seară, cu o pipă burdușită cu un amestec marinăresc, mă pregăteam să mă scufund într-un film mai bătrân decât toate problemele noastre actuale. Pe scurt, eram gata ca, măcar pentru o oră și jumătate, să devin util pentru familia mea precum un cuțitaș de deschis scrisori lăsat pe biroul unui programator de calculatoare.
Silvana s-a așezat preocupată între mine și ecran. Noroc că e destul de subțire ca să nu acopere chiar toți indienii care atacau furibund o caravană de coloniști.
-Te deranjez?
-Nu, chiar începuse să-mi bata prea tare în ochi lumina televizorului! Normal, dă-te de acolo!
A apăsat pe pauză și un indian a înlemnit cu ochii pe scalpul unui tip. Clar nu al meu!
-Te țin doar un minut. Vreau să-ți spun programul de luni dimineață.
Sofia merge prima zi la grădi, iar Alecsia la clasa 0! Știam exact ce am de făcut, mă aranjez, mă bărbieresc și nu ratez – orice ar fi – mersul la școală!
(mai mult…)

Vacanța s-a consumat ca o candelă în care ai pus doar dorințe și ulei deloc. Din toate planurile făcute cam când se treceau zambilele probabil că s-au împlinit destule, dacă acum privim crizantemele cu părere de rău că le părăsim.
Casa bunicilor e goală, ultimele bagaje sunt ghemuite la ușă, parcă sperând să nu le vedem și să rămână în tărâmul poveștilor. Fetele însă vor la București. Vor și să rămână aici, unde poți mângâia șoimii, unde regina nopții șoptește povești de adormit copiii și zânele bune transformă dovlecii în calești de cristal.
Dar vor la școală și la grădiniță. Ne-au împuiat capul despre câte au ele de făcut și noi ne tragem sufletul pentru când le-om spune câte au cu adevărat de făcut.
În seara de dinaintea plecării, Sofia s-a dus în grădina cu flori, la cel mai bun prieten al ei din curte, magnoliul pe care l-a luat în pat când a crezut că e așa de mic pentru că i-a fost frig.

Au stat de vorbă, ca între copii. Sofia îi adusese două flori, iar copăcelul i-a dăruit prima lui frunză îngălbenită. Probabil și-au promis vrute și nevrute, ea că se întoarce la primăvară, el că o va aștepta cu flori…
Hai, măi, melancolia m-a făcut să o iau razna! Cum să-i promită ceva un pom?
Cu gândul la ce am văzut, m-am dus pe leagănul de lângă locul unde până de curând erau tufele de căpșuni. Am aprins o pipă și atunci am auzit:
(mai mult…)

Bine că sunteți voi deștepți și știați, înainte de a vi se naște primul copil, o sută de cântece și poezii pentru copii!

Ia testați-mă acuma, să vedeți ce repertoriu am! Am unul de mă calific oricând la un post de spiriduș în corul Moșului! Vulpi, gâște, pisici sau cuțu mici, berbecii lui nea Alecu se adună-n cântul meu precum fluturii la lumina lămpii de pe ultima terasă care se încăpățânează să nu închidă toamna.
Dar acum vreo 6 ani, când abia o adusesem acasă pe Alecsia de la maternitate, tot ce puteam să behăi lângă leagănul ei sau cu ea în brațe erau elefanții care testează pânza de păianjen și ”nani, nani, puiul mamii”. Deși ultimul mi se pare discriminatoriu, dat fiind că, vizibil, era mai mult ”puiul tatii”!
Într-una din serile acelea de început – când ajunsesem să cred că oamenii-și întemeiază familii doar ca să aibă cum să se întrebe unul pe celălalt cât lapte praf a băut cineva, dacă era moale sau tare ”căcunți” sau dacă apa de băiță e destul de caldă – Silvana se juca în mijlocul sufrageriei, cu Alecsia în brațe.
Poate ar fi vrut să danseze, dar știrile murmurau pe fundal și eu păream preocupat să le deslușesc, așa că a început să improvizeze un cântecel.
Lalalilalala…
Copilul a schițat un zâmbet și Silvana a insistat, încurajată de prima ființă din viața ei care părea să-i aprecieze talentul de cântăreață.
Am simțit nevoia să o ajut, mai ales că lalala-ul ei speriase deja pisica. Dar ce să cânți? Elefantul? Din memoria pasivă a nopților petrecute în păstrămăriile din gura Oborului, am început:
Uite așa aș vrea să mooooor…
(mai mult…)

Băltoaca de sânge de pe masă creștea văzând cu ochii. Se lățea ca un cățel care a dat de răcoare. Picăturile de sânge o alimentau, se pierdeau în ea precum îmbucăturile într-o bucătăreasă obeză. Cădeau una câte una și se uniformizau imediat, ca un student la teologie, flămând de o săptămână, care se prinde în dansul ritualic al unui trib de canibali.
M-am uitat la sângele ăla mai întâi ca un vampir, vream să-l sorb, să-l fac cât mai repede să dispară din ochii fetelor. Apoi l-am privit cu oarece simpatie, doar până mai de curând se plimbase nestingherit prin venele mele. Apoi cu durere, simțindu-mi degetul cum scuipă fiecare picătură, scremându-se ca un constipat care nu are reclame la televizor. Apoi am zis:
-Să-mi bag…
Apoi nu am mai zis nimic. Am strâns împunsătura și am simțit usturătoarea dorință de a striga:
-Băga-mi-aș…
(mai mult…)