Category Archives: Jurnal de tătic

Eram în parc…

Deodată am văzut…
Nu se poate să nu vă fi întâlnit niciodată cu următorul cuplu mamă-fiică. Amândouă grase, dar nu doar grase, ci făcute parcă din colaci de salvare puși de-a valma unul peste celălalt. Umblă lipite una de cealaltă, oricum neputându-se depărta, pentru că aleile din parcuri nu sunt făcute să treci cu tancul pe ele.
Întotdeauna mănâncă. Au fiecare în mână câte o șaorma din care grăsimea se scurge pe bărbie, fiind singura chestie ce poate mângâia construcția masivă abia susținută de gușă.
Sau rod din doi covrigi. Ori storc în gurile mereu flămânde zeama dintr-un hot dog…
Trebuie să știți imaginea…
(mai mult…)

-Uite, am desenat-o pe mami!

Cred că v-am mai spus că e miraculos cum, la 6 ani, fetele văd unele lucruri exact ca tații lor. Ba chiar unele tușe din portretul Silvanei le-aș fi întărit-îndrăcit, mai ales că în capul meu era caldă încă o dispută pe tema serilor de poker. Eu susțin că serile lor ar fi cu atât mai frumoase cu cât suntem mai puțini acasă, ea se încăpățânează să le găsească prietenilor mei niște epitete deloc onorante.
-Alecsia, să știi chiar seamănă cu maică-ta! Așa aș fi desenat-o și eu.
Copilul și-a privit desenul, dar nu am văzut nimic din malițiozitatea celui care a caricaturizat un chip. Dimpotrivă.
Privea desenul ca și cum răspândea lumină.
-E frumoasă mami, nu?
Bă, ești nebun! Arăta de parcă o călcase un excavator. Și mai avea și două flori în mâini, semn că excavatoristul era un tip hotărât. Iar fundele din cap… ziceai că sunt lipiturile făcute grăbit de un frizer care tăiase cozile din părul galben-bolnăvicios. Probabil se răzbunase pe gura ei care sigur nu a tăcut nici măcar cât ăla-i aranja părul.
-Da, e leit mama!Am o idee, să-i facem o surpriză! O punem pe Facebook!
Am crezut că vom continua jocul potrivirii de viziune, dar nu a fost chiar așa:
-Da, mama e cea mai frumoasă din lume!
(mai mult…)

-Tati, ce e ăla buzdugan?
Acum câțiva ani, pierdeam timpul cu Alecsia, făcând planuri de Crăciun. De la lista pe care Moșul trebuia negreșit să o primească am ajuns la povești.
-E o armă.
-Ce e aia armă?
-E ceva cu care faci rău altor oameni.
-Aha. Arată-mi și mie un buzdugan!
-Nu are tati.
A stat puțin pe gânduri.
-Zmeul face rău ușii cu trei zile înainte de a veni acasă.
(mai mult…)

Da, știu, titlul pare cinic, acum când umerii se adună unul lângă celălalt, în încercarea de a croi un fular din carne și os pentru gât. E nasol să te miști greoi și scârțâit, ca un genunchi neuns de la ultima criză reumatică, și să treacă unii pe lângă tine cântând în gura mare: ”Hai să le adunăm, copiiiiiii!!!!!”
Totuși, vă rog să aveți puțină răbdare, știu sigur că vremea se va dezmorți. Veți spune: ”Ok, lasă-ne, am văzut și noi la meteo, se încălzește puțin, nu e ca și cum apar ghioceii!”

Așa e, am văzut și eu prognoza, dar am alte semne, mult mai credibile, că vremea o să o ia, măcar pentru câteva zile, pe un făgaș mai bun.
Luni dimineață, când frigul, ploaia, lapovița și ninsoarea transformaseră țara într-o uriașă clasă de meteorologie pentru începători, Alecsia și Sofia erau înfășurate de Silvana în tot felul de haine. Cu cât frigul din casă și cel de dincolo de fereastră o mai speria un pic, mai punea câte o haină pe fiecare fată.
Alecsia s-a strecurat în bucătăria unde mă ascunsesem de țipetele de protest ale fetelor și m-a abordat direct:
-Tati, pot să pun numai gluga? Fără căciulă?
-E frig rău azi…
-Te rooog, uite, îți iau o colecție de 20 de pipe de chihlimbar!
-Să nu răcești, Alecsia…
-Îți fac o felicitare cu diamante!
-Se supără maică-ta…
-Aduc primăvara!
Aici m-a blocat. Oferta devenea interesantă. Sunt orășean get-beget, ce alții înțeleg prin ”feeria iernii”, eu traduc prin șleauri din gheață, noroi înghețat, apă-n bocanci.
-Ok, batem palma!
Am ieșit în hol și i-am spus Silvanei:
-Alecsia are doi pași până la școală, las-o doar cu gluga!
Nu putea, biata femeie, să se lupte și cu mine.
-Fac fetele astea ce vor din tine!
(mai mult…)

În fața încercărilor vieții trebuie să stai demn. Și, de cele mai multe ori, singur…

E una dintre primele lecții pe care le învață un bărbat într-o casă populată doar cu reprezentante ale sexului frumos.
Într-o seară stăteam liniștit într-un ungher al casei și speram să nu mă descopere nimeni înainte de a stoarce toată dulceața dintr-o pipă. Dar nu a fost să fie așa. Ușa s-a întredeschis și prin crăpătură am văzut ciuful creț al Alecsiei. Se freca în vârful capului, dar pe moment nu am dat atenție. De sub claia de păr s-a auzit și o voce mieroasă:
-Tati, du-te la Sofia și întreab-o ce a văzut la televizor.
-Cum adică?
-Da, hai te rooog!
M-am ridicat și am mers în camera unde era Sofia. M-am așezat pe canapea i-am făcut Alecsiei pe plac:
-Ia spune, Sofia, știi ce ai văzut azi cu Alecsia la televizor?
Mă așteptam la vreo glumă de-a lor, vreun cuvânt pe care, la 3 ani, Sofia să-l stoarcă de dulceață, așa cum teascul scoate zahărul din struguri.
În loc de asta, Sofia s-a urcat pe marginea canapelei și mi-a ars doi pumni drept în creștet, după care a rămas cu privirea cerșind admirație. Am văzut stele verzi și printre ele auzeam o zână care râde.
(mai mult…)

-Tati, de ce florile sunt mai scumpe decât salata?
Trebuie să recunoașteți că uneori fetele au aceleași probleme cu tații lor. E adevărat, la vârsta la care Moș Crăciun e dovada palpabilă că poveștile prind viață… sau viața prinde povești. Nu o dată mă gândisem și eu că florile sunt mai scumpe ca salata.
Când va crește, întrebarea copilăriei se va transforma în ”Ești așa de zgârcit încât nu ai luat niște flori?” pentru ca peste ani dilema să se rezume la „Iar au scumpit ăștia salata!”
Acum, la 6 ani, Alecsia e în faza în care pune niște întrebări care i-ar face și pe înțelepții sihaștrii să ia calea băuturii. Vă spuneam acum câteva zile de ”Cum bagă barza bebelușii în burta mămicilor?”
Dar gura unui părinte atent la ce spune copilul nu se închide niciodată. Stă deschisă a mirare și, taman când să se destindă mușchii faciali, apare altă întrebare și mandibula o ia din nou în jos.
”Ce mănâncă Dumnezeu?” ”De ce petalele florilor sunt lipite prost?” ”Dacă îngerii plâng când ploua, ce fac când ninge? Le curge nasul?”
La asta cu florile ce să-i răspund? Sunt mai scumpe pentru că… știu, e nedrept, trebuia să fie invers, că e și un cost de imagine. Și așa un bărbat arată ridicol cu o floare-n mână, măcar salata o ții în sacoșă, și nici nu trebuie să spui ceva special când o oferi.
Cred că mulți bărbați ar veni lângă mine dacă aș propune ca de acum înainte salata să înlocuiască florile.
Ce simplu ar fi, de exemplu, să te duci la o întâlnire cu o salată. Fie și în pungă. Nu mai trebuie să spui vreo gogomănie de genul ”Uite, un semn de primăvară” sau ”Sper să îți placă” ori, mai greu, ”Când le-am văzut am știut că sunt pentru tine!”
Așa, scoți salata din pungă, o scuturi un pic să se înfoaie și zici doar: ”Mie îmi place cu oțet!”
(mai mult…)

Alecsia (pe când avea vreo 4 ani) : Tati, cum bagă barza bebelușii în burta mămicilor?

De multe ori m-am gândit de unde o fi venit chestia asta cu berzele și copiii aduși la poarta oamenilor, ca o scrisoare de la Fisc?
Adică de ce nu aduce copilul un cuc, o gâscă, o pupăză sau o lebădă? Cine a ales să bage în povestea asta ditai pasărea alb-neagră, cu un cioc roșu sângeriu, ca o linie trasă la sfârșitul vieții așa cum o știai până să auzi propoziția: ”Dragă, sunt gravidă”?
De ce o pasăre altfel minunată, simbol al statorniciei casnice și al monogamiei, să ajungă să fie înjurată, nu numai în gând, de mai toți bărbații?
Primăvara, când sângele fierbe și bobocii de magnolie împodobesc crengile încă nude, bărbatul se uită pe cer, vede berzele revenind din țările calde și se gândește… la ce o fi făcut vara trecută! E cinstit pentru berze? Clar nu!
Cred că tare de mult, pe când ciobănașii ungureni, munteni și moldoveni își dădeau cu ghioaga-n cap pentru supremația asupra unei miorițe guralive, un țăran stătea pe marginea unui câmp ce se pregătea să dea în verdele crud al primăverii. Era prin aprilie, mai, adică la vreo 9 luni de când, vară și cald fiind, tărăncuțele umblau, vorba cântecului, ”suflecate până la brâu” și se aplecau provocator la plivit. Țăranul nostru se scărpina-n cap, medita la masa de prânz și filosofa la cină ce va să vie.
(mai mult…)

O dată am umblat o zi întreagă cu sclipici roz și azuriu pe pantaloni. Nimeni nu mi-a spus nimic, niciuna dintre persoanele cu care m-am întâlnit nu mi-a atras atenția, toți gândindu-se că de ceva vreme avem libertate totală. Mi-am dat singur seama, când mi-a lucit fundul în oglinzile paralele din toaleta unei clădiri cu birouri. M-am frecat pe turul blugilor, dar sclipiciul nu se dădea bătut, parcă se înmulțea prin diviziune. Aveam acum și pe haine și pe mâini. Disperat că arăt ca eșarfa unui participant la parada libertății, am ales soluția care părea cea mai bună la acel moment. Mi-am scos pantalonii și am început să-i scutur nervos. Fix atunci s-a dat ușa de perete…
Știți genul ăla de femeie de serviciu, mereu acră, care intră în orice toaletă? La privirea ta jenată, ea răspunde, tot din ochi, că nu are niciodată vorbele la ea: ”Nu vă jenați, am mai văzut din astea!” Apoi mângâie coada mopului, ca o comparație neavantajoasă, pentru tine, între ce văd ochii și ce atinge palma ei.
Seara am ajuns acasă nervos. Alecsia și Sofia erau în mijlocul sufrageriei, punând mii de clame în cozile de pluș ale lui Ponică și Olel. Ridicolul nu ștersese zâmbetul căluțului și măgărușului…
-Tati, nu ne-ai mulțumit că ai avut azi pantaloni frumoși…
Și atunci de ce n-aș fi râs și eu?
M-au topit!
Scene din astea se întâmplă dacă ești tată de fete. Oricât te ferești, vine un moment când te împodobește ca pe păpușa preferată.
Sigur, eu am noroc că nu au pe ce să ”monteze” clame cu pisici sau funde și bentițe viu colorate… ba nu, mint, bentițe am mai ”purtat”… chiar cu oarecare succes la publicul restrâns și atent selectat din casă, Sofia, Alecsia, pisica Mițu și Silvana.
Dar norocul cu fundele nu mai ține când e vorba de stickerele cu mutre haioase, dar… deloc masculine! Asta, evident, în accepțiunea mai veche, din perioadele când bărbații nu luptau în stradă pentru dreptul de a purta furouri.
Îmi amintesc o întâlnire de afaceri cu un tip despre care se dusese vestea că e un dur. Stăteam amândoi la masă și ne priveam fără să clipim, ca pistolarii din filmele vechi.
(mai mult…)

Îl țineți minte pe Rahan?
Care Rahan? Vor întreba ăștia mai tineri.
Să nu vă fie rușine, ăstora care ați învățat franceza ca să înțelegeți ce scrie în Pif! Răspundeți răspicat:
Care Rahan, măi mucosule? ”Fiul vremurilor sălbatice”, care-i salvează și instruiește pe ”cei care merg în picioare”! Mânuitorul cuțitului din fildeș, care spintecă fiarele preistoriei și păstrătorul colierului cu 5 gheare, câte una pentru fiecare trăsătură a unui caracter de piatră, curaj, loialitate, generozitate, tenacitate și înțelepciune!
Am luat una dintre vechile reviste, purtând poate încă praf din copilăria mea, și m-am gândit ca atunci când fetele îmi vor cere să le citesc o poveste să le port în lumea visurilor din vremea mea…
Nu a durat mult și au văzut coperta viu colorată. Seara, ghemuite în mine, au început să răsfoiască paginile pline de desene. Eroul blond tocmai pusese ochii pe unul dintre leii cu colți ca niște pumnale, ”gorak”:
-Și Rahan s-a hotărât atunci să omoare ”gorakul” fioros…
-Tati – mi-a spus Alecsia, oprindu-mă să dau pagina mai departe – mai sunt gorak din ăștia?
-Golan… a zis și Sofia, încercând și ea să pătrundă tainele poveștii.
-Păi, nu mai sunt, acum sunt lei, tigrii, pantere, pisici.
-I-a omorât Rahan pe toți?
Fetița și-a micșorat brusc ochii a lacrimi.
-Rahat… punctă și Sofia, brusc amuzată de descoperirea făcută despre numele eroului copilăriei mele.
-Cum ar fi Mițu…

-… ultima pisicuță și vine și o omoară…
-Mișu… Sofia mi-a arătat ”gorakul” casei noastre.
(mai mult…)

Câteva minute bune m-am simțit ca textul de pe o fotografie pe peretele lui Tony Poptămaș. Și aveam o mie de like-uri!
Fiecare literă din mine era ornată cu funde roz, aveam îngerași grăsuni în locul diacriticelor, iar o cratimă răzleață era un lanț din trandafiri cu petale ce par unse cu dulceață.
Ce se întâmplase?
Întâi a fost genul ăla de imagine scăldată-n soare și aure, exact tipul de poză care topește inimilor flămânde de pufoșenii. Deja mamele din toată lumea își încălzeau mouse-urile…

Cowboy-ul era gata să plece la treaba lui, să omoare indieni sau să gonească vacile în prerie, când îl oprește băiatul lui. Îl întreabă cât câștigă pe oră și îi dă bani ca ora aia s-o petreacă împreună…
Trebuie să ai copii ca să înțelegi asta. Să înțelegi că au în ei candoarea asta. Și că nimic nu topește inima unui bărbat adevărat ca un duș de… pufoșenie.
(mai mult…)