Category Archives: Jurnal de tătic

Am urmărit-o cu atenție. A ieșit din casă cu dreptul. Mi-a strigat ”Tati, te iubesc! Pa!” și a zbughit-o după maică-sa, care era deja la lift. Cealaltă, morocănoasă, își târa picioarele, de zici că aveau fiecare câte 999 oca de fier, precum puricele de la începutul basmelor. A șoptit un ”Pa!” palid și la ”te iubesc” al meu mi-a răspuns doar ”Am luat Olel!” Dar, oricum, a ieșit și ea tot cu dreptul.
Mi-am luat cafeaua și m-am instalat în sufragerie. Mult după ce liniștea pusese stăpânire pe casă mi-am dat seama că locul agitației din fiecare dimineața l-a luat grija. Grija constantă, nemișcată, fie că e vineri 13 sau luni 20.

Părinții sunt cele mai superstițioase persoane din lume. Nu se tem de pisici negre, trecutul pe sub scări sau de popii care-ți trec dimineața pe sub nas. Dar le tremură genunchii când ”ăla micu’” iese pe ușă.
Părinții au ferma convingere că ghinionul este un soi de demon care lovește doar când nu-l au ei pe copil sub ochi. ”Dar tu unde erai când a căzut de pe canapea? O clipă am plecat din cameră și tu…”
Pe de altă parte, norocul nu e a patra frunză de trifoi, ci prezența ta providențială. ”Noroc că eram eu aici, că altfel…” sau ”Bine că mă uitam la ele că în baza ta…”
(mai mult…)

Am mai recunoscut că sufăr de sindromul ”ciorii care-și vede puiul frumos”, dar nu mă îngrijorez atâta timp cât nu sunt singurul care simte asta.
Prima oară când am înțeles că e ceva în neregulă cu tații de fete a fost acum muuuuulți ani, când, cavaler fiind, m-am dus să o iau de acasă pe partenera mea la un bal.
(mai mult…)

La ora când citiți aceste rânduri, s-a terminat mica vacanță, care le-a adus zâmbetul pe buze copiilor și le-a dat părinților programul peste cap. Am terminat vacanța cu tort de ciocolată pentru Mami și seara am râs până li s-au închis ochii. Și totuși o umbră de îngrijorare făcea zâmbetul meu să pară forțat.

La ora când notez rândurile astea în jurnal, liniștea a pus stăpânire pe casă. Măgărușul de pluș Olel mă privește de după mânuța Sofiei și parcă-mi spune să-l salvez, că se sufocă. Îl las acolo, fără vreo grijă că nu va găsi o scăpare și singur. Din Ponică se vede doar un picior, restul fiind acoperit de dulcea povară a trupului Alecsiei.
Pe scaunul fiecăreia stau hainele de a doua zi. Luna le mângâie și am întins mâna să prind ceva din căldura ei albăstruie. Mi-am văzut umbra palmei peste bluze și fuste, ca și cum încercam să le opresc din zbor.
Te fură o cameră de copil.
(mai mult…)

Eu nu știu ce aș fi făcut în această perioadă dacă fiicele mele ar fi fost adolescente sau studente.

Mă uit la ele și simt primele semne ale unor femei rebele. Micile gesturi din care ghicești ce zile fripte te așteaptă când vor crește și nu va mai ține cu ”Tati plânge dacă nu faci…” sau ”Uite până și Olel se culcă”!
Nu vă rețin mult, dar am o serie de întrebări la care nu aș fi avut răspunsuri potrivite, ci doar prea nevolnic părintescul ”Așa am hotărât eu!”
(mai mult…)

Știu că nu e momentul acum, dar, indiferent de ce vede la televizor sau pe stradă, un părinte nu mai simte totul doar pentru sine. Așa că am și eu o dilemă…
Sâmbătă, când am aflat știrea despre masacrul de la Colectiv am simțit cum se rupe ceva în mine.
Probabil am îmbătrânit. Credeam că aproape 20 ani de stat în preajma anchetelor de omoruri m-au întărit cât să privesc orice nenorocire cu oarecare răceală, impusă, la început, ca să nu lași emoția să-ți întunece înțelegerea, dar devenită apoi obicei.
Și totuși masacrul de la Colectiv m-a impresionat. Listele de morți, figurile zâmbind din pozele atent alese pentru profilele de pe Facebook.
Am văzut ceva orori la viața mea. Când a căzut avionul la Balotești, am văzut cum criminaliștii mergeau pe câmp, fiecare cu un sac la brâu și culegeau bucățile de carne, ca pe căpșuni. Când un sac se umplea era lăsat la margine și începea umplerea următorului. Mintea mea poartă și amintirea momentului când sacii au fost deschiși și goliți, la morgă.
(mai mult…)

Poveste absolut reală.
-Tati, ce e aia ”doliu”?

Nu, nu ai cum să le ferești de tot ce auzim și noi, oamenii mari. Nu le poți învălui sufletul într-o pânză din praf de pe aripile zânelor, sperând să rămână mereu curate.
Pur și simplu asta e lumea pe care le-o lăsăm. Atât am putut. Nu e cu mult mai bună decât cea pe care ne-au lăsat-o părinții noștri. Și aproape la fel cu cea moștenită de ei.
Mă uitam la știrile despre tragedia de la clubul Colectiv și nu am băgat de seamă când au intrat și fetele în sufragerie. De obicei suntem atenți, mutăm imediat, ca nu cumva cuvintele care ne descriu realitatea să le mânjească mintea prea devreme.
Acum nu am apucat și, în loc să-i răspund Alecsiei, am luat-o în brațe și mi-am cufundat fața în părul ei.
Habar nu aveam ce să-i spun. Ce e doliul? Resemnarea că am eșuat? Că le-am construit – probabil din prostie – o lume roz, dar că în jurul lor e mlaștina în care vor călca, orice am face noi, părinții. Noi doar amânăm momentul când o vor face.
”Lasă-i să mai crească! Au timp să dea cu nasu-n mizerie!” Asta au spus părinții noștri, noi repetăm. Greșim?
Aș fi vrut să îi spun că lumea e plină de capcane, că noi nu am reușit să le curățăm drumul de ele. Că nu le-am netezit drumul.
(mai mult…)

Eu cred că povestea a fost cam așa:
Vine cowboy-ul seara acasă, după ce fugărise zi lungă de toamnă până seară vaci, bizoni, mustangi și ce mai putea fi fugărit pe câmpurile din acele vremuri îndepărtate ale frontierei americane.
Nu cerea mare lucru bietul om, o strachină de tocană caldă, un loc unde să-și întindă picioarele încinse în ciocate, o pipă și o tărie care să-i spele praful de pe dinți.
Dar peste ce dă în cabana construită cu mâinile goale, sub o ploaie de săgeți apașe?
În mijlocul camerei e întinsă pielea celui mai frumos bizon pe care l-a vânat vreodată. Arată ca masa de lucru a unui ucenic în ale bucătăriei. Mai mulți bostani – de diverse mărimi și forme – zac spintecați. Miezul din ei e adunat în mijloc și din el se scurge sângele portocaliu și lipicios.
Speriat de ce vede, cowboy-ul scoate pistolul și trage cocoșul înspre el.
-Bună, tati!
Abia atunci își dă seama că una dintre tărtăcuțe e de fapt fata lui mai mare, vopsită pe față cu zeama stoarsă din zeci de curcubeie.
De lângă o grămadă de panglici colorate, un alt bostănel prinde viață. Fiica lui mai mică:
-Tati, facem puși!
Bostanii goliți de măruntaie erau profanați, unul câte unul, cu desene de ochi, nasuri, ciobiți unde ar fi trebuit să vină gura.
Și apoi, ca batjocura să fie completă, în loc de păr le prindeau bucăți de pânză sau câlți de cânepă.

Bietul om nu lăsa arma din mână, în acele vremuri tulburi misticismul întuneca mințile. Nu înțelegea ce nebunie pusese stăpânire pe fiicele sale. O căuta din ochi pe nevastă-sa, sperând să nu o vadă căzută pe undeva, răpusă de vreo săgeată otrăvită.
Vocea ei l-a speriat și a strâns și mai tare prăselele revolverului:
-Bună, dragule, ți-e foame? Dacă da, trebuie să mai aștepți puțin.
Ea avea în mână un cuțit. Dacă ar fi făcut un pas spre el:
-Ce se întâmplă aici?
-Nimic, facem păpuși din dovleci.
Arma coboară puțin, dar mâna se crispează din nou:
-De ce?
(mai mult…)

Luni. 26 octombrie
Fetele sunt răcite. Toată casa miroase a ceai și a siropuri de tuse. Aproape fiecare centimetru pătrat de parchet e acoperit de păpuși.
Am vrut să o înveselesc pe Sofia care, spre deosebire de Alecsia, nu apreciază încă zilele când nu merge la grădi. I-am spus:
-Mâine e ziua ta!
-Ziua meaaa?
-Da, uite tati o să-ți ia o păpușă.
-Și eu vreau o păpușă!
Uitasem de Alecsia și de regula instituită: orice dar primește una dintre ele, trebuie o atenție și pentru cealaltă.
Pontez două păpuși…
Marți 27 octombrie
Muuuulți ani trăiascăăăăă!

Petrecere în familie, bătaie cu frișcă, spre disperarea Silvanei.
Pontez două păpuși.
Miercuri 28 octombrie
Ne mișcăm greu.
(mai mult…)

Olel este un măgăruș de pluș. V-am mai vorbit de el, că doar e cel mai bun prieten al Sofiei. În funcție de starea de spirit a celei mai mici zâne din viața mea, îl cheamă Olel, Lel, Leliță, Leluț, iar înainte de culcare îl strigă Leli.
Uneori are o viață de rahat. E azvârlit spre cele mai dure suprafețe din casă. Mânat cu un chiot de luptă, câteodată prinde o viteză demnă de un spiriduș care se hrănește doar cu ardei iute.

Niciodată nu i-a dispărut zâmbetul timid de pe figură. Dă în el ca la fasole, zâmbetul e acolo. Îl pupă, îl îmbrățișează, dulcea grimasă e fixă ca basorelieful de pe ochii Anei a Meșterului Manole.
De la un timp, însă, pare și un pic gânditor. L-am surprins de vreo două ori pe lângă Ponică, plușul-frate al Alecsiei. Până mai ieri, Ponică era permanent după Alecisa. Se uita la noi sfidător pe sub coama-i din mătase roz. Acuma, când fata are deja 6 ani și nu-i mai e frică să exploreze singură lumea, Ponică stă de pomană, iar noaptea nu mai e un înger păzitor, ci o pernuță parfumată.
(mai mult…)

Costumul de zână nu mai e de actualitate…
-Tati, ăsta l-am purtat anul trecut!
Au! Cum de nu m-am gândit la astfel de argumente când am râs fericit – de două ori!- în maternitate că am fată?

Nici cel de pinguin nu mai e de actualitate.
-Tati, ăsta e de bebeluș!
Ok, îl pasăm Sofiei. Așa că problema ”Îmi iei costum, că avem petrecere de Halloween?” s-a tranșat cu un ”Da” ferm, dar e doar un capac pentru îndoieli.
Dar ce costum? Prințesă? Nu, că are Alexandra. Regină? Nu, că asta e mami! Pirat? E de băieți!
(mai mult…)