Category Archives: Jurnal de tătic

Țineți minte cum îi marca Zorro pe dușmani, cu un ”Z” pe fund? Tot așa orice tată de fată știe că va veni un moment când un pseudo-prinț îi va tăbăci fundul cu un ”Z”, dar de la zestre. Nu avem ce face, orice zbatere e în zadar.
Hai că a ieșit un paragraf cu multe z-uri!
Nu despre asta vroiam să vorbesc azi, ci despre Moș Nicolae. Care a venit și anul ăsta. Nu că ar fi avut încotro! A venit la bunici, după care fetele s-au mutat la noi unde, evident, în ghetuțele de rezervă, venise din nou Moșul.
Nu avea motive să nu vină. Au învățat bine.

Au fost cuminți, dar asta nu pare o condiție esențială, pentru că Moșul a venit și la nevastă-mea, Silvana, și la mine!
După recensământul prințeselor și sirenelor primite, în timp ce tati gusta bomboanele de ciocolată cărora fetele nu apucaseră să le dea atenție, a urmat inevitabila rugăminte ( poate că ”ordin” ar fi un cuvânt mai bun, dar nu are mare importanță):
-Tati, spune o poveste!
La 6 ani, Alecsia uită de multe ori ”formula magică”: ”te rog”. Sofia însă:
-Tati, poveste, hai odată!
Bun, e clar, și Sofia uită formula, dar la 3 ani e scuzabil.
-Hai, spune o poveste și după aia toată lumea merge rapid la culcare!
Vocea Silvanei a ținut loc de mai multe ”te rog” decât putea refuza un tată.
Când vine vorba de povești, îmi place să fiu pregătit și acum eram:
-Bine, hai că vă spun povestea lui Moș Nicolae…
-E lungă?
-Nu, Silvana, nu e lungă, e chiar o poveste frumoasă. A fost odată ca niciodată…
-Tu nu realizezi că fetele astea trebuie să doarmă? Treci la poveste!
-Pe când plopul făcea… în fine, trăia un bătrân care hotărâse să-și folosească averea pentru a-i ajuta pe alții. Îl chema Nicolae. Moș Nicolae.
Fetele se ghemuiseră una în cealaltă și ascultau fiecare cuvânt. Ziua grea, cu jucării ascunse-n ghete, le trăgea de pleoape. Puțin lipsea să adoarmă. O poveste le lipsea.
(mai mult…)

Seară de decembrie. Încă poți fuma pe balcon, fără să te grăbești. Târziu, când toți din casă dorm și caisa caramelizată se răcește inutilă pe fundul vetrei pipei, am trecut prin hol. Am văzut aliniate la ușă ghetuțele și cizmele fetelor din casă. Trei, dacă pui și mama la socoteală, dar șirul de încălțări mi-a părut mult mai lung.
E interesant cum lucrează mintea bărbatului, mai ales dacă în casă e singurul din specia sa. Cu cât se apropie Moș Nicolae, șirul de ghetuțe de la ușă pare mai lung decât un anaconda gata să înghită pe nemestecate un mall de jucării sau o fabrică de hăinuțe, mai multe decât pot asambla câteva sute de chinezi care abia pot spune ”Țunda”!
Până la urmă, Moș Nicolae ăsta e un fel de încălzire pentru Crăciun. Ăla e simpatic, strigă ”Hohoho!”, ornează casa cu steluțe și cetină, pe când pe ăstalalt nu l-a văzut nimeni niciodată. Vine noaptea, amușinează ghetele de la ușă și știe exact unde să lase jucării și dulciuri și unde să bage o nuielușă.
Discutam odată cu Alecsia despre cei doi, Nicolae și Crăciun.

-Mie-mi place mai mult Moș Crăciun.
-De ce, prințesă? Și Moș Nicolae aduce destul de multe.
În replica mea se simțea și un ton de contabil, nu doar de tată.
-Eh na, muuuuult mai puține! Și sunt bomboane și Mami zice că strică dinții de nici Zâna Măseluță nu-i mai vrea.
Tocmai bomboanele fuseseră în acel an aportul meu la darurile din ghetuțe. Mie-mi plac. Și Sofiei și nu ne supărăm dacă Alecsia le refuză.
-Totuși, Moș Nicolae e cu ceva mai bun.
-Cu ce?
(mai mult…)

Anul ăsta le-a îmbrăcat în ie.

Ba chiar le-a spus și o poveste despre cum ”aia a fost ia lui Mami, când era mică”, iar, când Sofia a fost la un pas să izbucnească-n plâns că bluza ei nu are o istorie, eu m-am gândit să mă arunc, salvator, în luptă și m-am trezit spunând: ”Asta a fost ia lui Tati!”
Cred că ăsta e și motivul pentru care nu vă mai încarc memoria cu o poză cu Sofia în ie…
(mai mult…)

Am pus grâu împreună cu fetele. Și le-a plăcut. Pe lângă joaca de a orna paharele și de a arunca pământ de flori până în cele mai nebănuite unghere ale bucătăriei, a fost și bucuria speranței.
Nu știu cât înțeleg ele din cuvântul ”speranță”, cât îl confundă cu ”dorință” și nici nu știu dacă jucându-ne astfel cu ele le împovărăm cu povara unei superstiții care nu-și mai are locul în lumea în care trăim.
Când eram mic, îmi amintesc cum îmi făcea bine să urmăresc firul verde crescând, să simt cum se va revărsa și peste anul meu următor ceva din forța lui, din fălnicia lui, care abia se ițea dincolo de buza unui pahar.
Îmi zice unul, plin de el: ”E o prostie! Voi faceți asta în casă?”
Da, punem grâu, împodobim bradul, învățăm poezii pentru Moșu’, dar le luăm și haine de prințese sau de vrăjitoare de Halloween, umplem casa de inimioare de Sfântul Valentin, spargem ouă roșii.
(mai mult…)

-Sofia!
Niciun răspuns.
-Sofiaaaaaa!

-Ia uite ce are tati aici!
Nici n-a ridicat nasul din Olel.
M-am dus mai aproape. M-am pus în fund lângă ea și m-am făcut că-i iau măgărușul.
”mmmm” a mârâit și s-a întors cu spatele la mine.
(mai mult…)

Când toamna pare că mă învinge, că-și strecoară putreziciunea grea a frunzelor în sufletul meu, eu mă gândesc la ceva frumos.

E un exercițiu simplu. Și eficient.
Mirosul de neverde se insinuează în mintea ta. Anesteziază reflexul de a râde, chiar și cel de a zâmbi.
(mai mult…)

S-a pierdut Olel! Fără măgărușul ei de pluș, Sofia nu are liniște, iar fără liniștea Sofiei nimeni din casă nu e în siguranță. Normal, cea mai proastă poziție în această afacere avea să-mi revină mie…
Să vă spun povestea dispariției lui Olel:
Sâmbătă am mâncat la socri, fetele erau deja acolo – weekend! – și, când am ajuns noi, o friptură de curcan se alinta pe un pat din piure de cartofi. O invidiam, așa că am înfipt cuțitu-n ea.
Abia începusem să-i stric spa-ul în carbohidrați pulpei de curcan când Sof s-a ridicat de la masă și a spus:
-Iau Leliță și vin!
Dacă eu spuneam la masă: ”Iau pipa și mă întorc!”, puteam foarte bine să-mi ronțăi muștiucul, dar Sofiei i se îngăduie multe.
După câteva secunde s-a întors și a întrebat sec:
-Unde-ai pus Olel?
Asta-i altă chestie pe care o tolerăm toți: bănuiala ei că toți râvnim la măgărușul ei și că e o conspirație a noastră ca Olel să aterizeze în cele mai bizare locuri, în mașina de spălat, în coșul de gunoi, în cizme, în dulapul cu oale din lut… După ce-l găsim, râde vinovată și spune: ”A venit Leliță!”, dar acum…
-Când au venit din parc nu îl avea pe Olel.
Cuvintele soacră-mii au căzut ca o sentință.
-Vleau Lel!
A urmat un strigăt care a rupt în două toate inimile din casă. Apoi nevastă-mea a țipat la mine, soacră-mea la socru-miu și Alecsia a văzut partea practică a afacerii: ”Dacă nu apare Olel, mănânc eu înghețata Sofiei?”
După ce am căutat inutil prin toată casa, ne-am împărțit pe echipe, eu și Silvana am pornit pe aleea care duce în parc. La ieșirea din casă m-am mai uitat o dată la pulpa de curcan. Dacă ar fi avut degete, sigur îmi arăta mijlociul… Sau târtița.
Parcul era aproape gol, așa cum îi stă bine parcului de la poarta școlii. Doar două bătrânici stăteau pe-o bancă.
Am luat-o fiecare într-o direcție, cu ochii după măgăruș. Eu am ajuns la locul de joacă, chiar sub privirea scrutătoare a celor două bătrâne. Au prins viață imediat ce au constatat că au ceva care mișcă în vizor.
M-am uitat pe sub toate leagănele, la groapa cu nisip. Brusc, mi-am adus aminte de un moment în care Olel fusese ascuns în găleata cu gunoi. Cu un gest care să pară cât mai natural, am cules un băț și m-am apropiat de tomberonul de lângă carusel…
-Uite, dragă, nu e ziaristul ăla?
(mai mult…)

-Tati, puși!
Ar trebui să existe o limită de vârstă pentru fetele/femeile care cer cadouri!
Adică suntem oameni și noi, bărbații! Chiar dacă restul nu ne consideră așa.
Sofia are 3 ani, abia împliniți. Olel măgărușul de pluș pare mare în mânuțele ei și totuși a căpătat deja deprinderea să mă vadă ca pe un portofel cu chelie.
Nu că n-aș fi obișnuit.
(mai mult…)

Nu îmi pot imagina cum sunt visele copiilor.
Adică noi vedem lumea așa:

Diferența dintre noi și ei este că noi, maturii, dăm uitării visele, imediat ce ne trezim, pe când ei, copiii, țin cu dinții de fiecare vis, până aproape să devină a doua realitate.
Când se trezesc, dimineața, îmi place să le întreb:
-Ce ați visat?
Sofia se uită încurcată la mine. ”Ce e ăla vis?” pare să mă întrebe. Lumea ei amestecă realități dure cu vise pufoase, granița e undeva în basmele ascultate la culcare.
Poate de aia râd tot timpul. De aia cad și se ridică râzând? Dacă da, atunci îmi pare rău că am crescut, că basmele pe care mi le spun singur la culcare nu mai au puterea să subțieze granița dintre vis și realitate.
Ieri, o întreb din nou:
-Ce ai visat?
Cu ochii încă lipiți, fixați undeva în spatele meu, îmi spune:
-Tati, uite, unicolnu’?
(mai mult…)

De multe ori glumim pe seama Alecsiei că a fost și ea la Paris.

-Când am fost?
Întreba ea, mai demult, supărată că a văzut minunăția de oraș, dar că nu-și amintește nimic.
-Când erai la mami în burtică!
Adevărul e că – acum vreo 7 ani – când Silvana era însărcinată cu Alecsia, primul nostru copil, simțeam amândoi că viața se încheia și urma un fel de moarte clinică, din care te trezești doar ca să schimbi un scutec sau ca să combini un biberon de lapte…
Cine n-a crezut asta la venirea primului copil să ridice primul piatra!
Nici nu știam de va fi băiat, fată sau marțian, dar eram siguri că ne va zidi în casă!
Și atunci eu m-am gândit să iau o excursie de 3 zile la Paris, să înmormântăm acolo ceva din ultimele noastre clipe. Și am contactat o agenție a unei prietene. Și am primit 3 oferte de hotel.
Doamne, ce hoteluri!
Cerusem să fie în centru că, na, dacă ajunge oboreanul la Paris vrea să se scarpine-n chelie doar unde a făcut-o și Napoleon!
Primul arăta ca o pictură impresionistă, camerele având niște balcoane pe care să le ungi pe un croissant și să le mânânci înmuiate-n ciocolată. Doar că avea un cusur, fiecare cameră era opera câte unui designer de interior. Cea pe care ne-o ofereau arăta ca și cum un om a ornat-o pe trebuința celor mai cusurgii clienți, după care un nebun a spart totul și a lipit cioburile în grabă, fiecare pe unde s-a nimerit. Din poze am numărat că, din pat până la toaletă, mi-aș fi făcut, în lustre și bucăți de rigips ce atârnă, 3 crestături în chelie și scăpam de ultima doar dacă m-aș fi prăvălit când mă împiedicam de un fotoliu pus taman în drum.
Al doilea hotel era dedicat americanilor care descoperiseră plăcerilor orașului, fiecare cameră fiind zugrăvită cu imagini din viața câte unei personalități. Ne rezervau camera Marilyn Monroe. Am renunțat la ea pentru, că vă spun onest, mi se părea lipsit de fairplay să pui o femeie însărcinată șă vadă pe tavan imaginea din Playboy pe care până și biata Marilyn o vroia uitată!
Dar al treilea… era prezentat ca o minune a tehnicii moderne, grefată pe o clădire care văzuse, chiar din laterala Champs-Elysees, toate marile momente ale marelui oraș! Iar camera pe care ne-o ofereau…
(mai mult…)