Category Archives: Jurnal de tătic

Nimic nu se compară cu agitația dintr-o casă, de dinainte de Revelion. Nevastă-mea și fetele – nu știu dacă termenul corect e ”ajutată” sau ”încurcată” de Alecsia și Sofia – tocmai au pregătit friptura de curcan. Și aroma care răzbate dinspre cuptor moleșește mai abitir ca mângâierea sub bărbia unei pisici.
Urmează taifunul ”vreau să aranjez un pic prin casă”, ”picul” însemnând că fiecare obiect din casă, cât de mic, va ajunge în altă poziție decât e acum. ”Picul” ăsta sună destul de amenințător ca să cred că până și eu, laolaltă cu decorațiunile din sufragerie, va trebui la un moment dat să-mi schimb locul.
Nu știu alții cum sunt, dar eu pot petrece ore întregi privind agitația din preajma oricărei sărbători. Optimismul cu care începe fiecare nouă activitate, gânguritul vesel cu care sunt transmise ordinele. Unele gesturi ale celor din jur mă incită destul ca să-mi schimb poziția de pe canapea, ca să nu pierd niciun amănunt.
Din oră în oră, când ritmul fetelor slăbește sau când Silvana se împiedică de mătura abandonată în drum ( în favoarea unei păpuși) e nevoie de mine. Rolul unui bărbat în pregătirea serbării e definitoriu: dau televizorul mai încet, mă fac că mă ridic, mă opresc la jumătatea drumului și spun, cu un glas optimist-încurajator: ”Hai, fetelor, că ne prinde Anul Nou cu friptura tot în frigider!”

De obicei, după îndemnul masculin, populația feminină din casă se mișcă altfel. Până și pisica Mitzu vânează vreun glob de pe ramurile de jos ale bradului, ca și cum vrea să arate ce ar păți șoricelul care ar îndrăzni să strice armonia casei.
Totuși, din experiența anilor trecuți, știu că vine un moment în care voi auzi o voce răuvoitoare care va spulbera vraja: ”Tu ai de gând să-ți muți fundul din fața televizorului sau o să faci Revelionul pe canapea?”
Cam ăsta e momentul în care e bine să cauți alt loc din care să contempli spectacolul. De preferabil mai de departe!
Din noua poziție o văd pe Sofia. Înaltă, cât să vadă doar geamul cuptorului, micuța s-a întors spre mine. Unsă pe față de ce n-a mai încăput în burta fiarei răpuse de baiț, în mână are o păpușă al cărei păr l-a folosit ca să o imite pe maică-sa când mătura acele căzute din brad. Mi-a spus:
-Culcanul e… tati! (mai mult…)

Pe 24 am închiriat un Moș Crăciun. Mai scump, pentru că avea barbă adevărată. Și mai scump, pentru că avea ”spiridușă”. Ba încă și mai scump, pentru că spiridușa avea nu știu ce naturali. Nu m-am uitat, promit pe roșu, așa că nu știu dacă erau naturali.
L-am luat pe Moș în ultimul moment. Nu era în plan, mai ales că fetele au avut TREI moși până să înceapă vacanța: unul la grădi, unul la after și unul la școală! Evident, moșii au adus daruri și pentru sora care nu era în schema oficială.
Mama lor a pregătit terenul pentru absența Moșului de acasă:
-Moșul are de mers la mulți copii, din toată lumea. La cei la care a fost deja nu mai vine și acasă, lasă doar daruri sub brăduț. Sigur, dacă au fost cuminți!
Silvana reușește întotdeauna să strecoare și informațiile pe care le consideră importante.
Fetele păreau că au înțeles, dar în Ajun, pe la prânz, când casele miros a masă și mai toate femeile strigă la pereții unde ar trebui să fie soții lor, Alecsia a prins-o pe Silvana și i-a spus:
-Mami, trebuie să pregătim bine totul. Diseară vine Moș Crăciun!
La 6 ani, Alecsia are uneori nevoie de mai multe explicații pentru lucrurile simple.
-Dar ți-am explicat deja, a venit de trei ori la voi, mai sunt și alți copii pe lume!
-Nu a venit deloc! Eu nu sunt Sofia, pe ea o păcălește oricine.
Sofia are doar 3 ani. De câte ori s-a întâlnit cu Moșul, ochișorii i-au strălucit precum globurile de lângă steluțele din brad. Probabil că la Alecsia, însă, ne apropiem de momentul ”Tati, dacă nu ai scrisoarea pe care i-am trimis-o Moșului, ți-am păstrat o copie!”
-Cum nu a venit? I-am văzut și eu. Și tati, nu, tati?
-Da, erau moși, aveau barbă, haine roșii și saci de cadouri.
Alecsia s-a uitat la noi ca și cum ne prosteam băgându-ne în nas cartofi prăjiți.
-La grădi ăla nu era Moșul…
Sincer, îmi amintesc de el, nu putea duce sacul cu daruri și a apelat la mine.
-Era băiatul care aduce bidoanele cu apă!
Hait, s-a prins! Alecsia a făcut grădinița unde e acum Sofia. Dar i-a luat cadoul.
-Și, dacă ai văzut că e băiatul de la apă, de ce ai luat cadoul?
Alecsia a stat pe gânduri. Cam o secundă:
-Să nu le stric bucuria copiilor de la grupa mică!
E fata mea!!!
-La after, era domnul Barbu, mascat în moș!
-Și iar ai luat cadou!
(mai mult…)

Am un brad roz. Adică nu-l am încă, dar după muntele de globuri roz din mijlocul sufrageriei e clar că nu are cum să iasă albastru. Parcă văd cum apare Moș Crăciun, vede bradul roz și întreabă:
-Cine e capul familiei?
Soacră-mea, evident, dar am hotărât să nu spunem asta străinilor, așa că zic:
-Eu.

Foto Alex Mazilu

Eu nu știu multe persoane mai perseverente decât nevastă-mea, Silvana.

I-a intrat ei în cap că nu există metodă mai bună de a se apropia de copii decât de a face împreună ”proiecte”. Plus, zice ea, le dezvoltă și bucuria de a crea. A citit ea undeva că ”proiectele” sunt cele mai bune ocazii pentru un team building de familie… și de atunci se încăpățânează să confirme chestia asta.
Eu nu zic că nu e așa, dar am unele îndoieli asupra felului cum punem noi în practică teoria asta minunată.
”Proiecte”, pe limba copiilor din era calculatoarelor, înseamnă vechile desene, planșe sau cum le mai ziceam noi, când eram de vârsta lor.
În orice altă casă, vine copilul și spune: ”Am de făcut un desen cu primăvara!” Și apoi e lăsat să mâzgălească un pom strâmb, un ghiocel cât casa și un miel care arată a câine electrocutat și apoi călcat cu mașina. Asta dacă e talentat sau dacă are capacitatea de a descrie ce a scrijelit. Altfel doar el știe ce a desenat.
Mamele – de obicei principalele obsedate ca odrasla să se afle cât mai aproape de orice ploaie de aplauze – pun mâna și fac-refac desenul. Tații vor să ajute, se împotmolesc, înjură și își văd de treabă.
La noi acasă, lucrurile degenerează mereu. V-am mai povestit ce am pățit când a avut Alecsia de făcut un ceas din carton. Atunci a fost mai grav, pentru că am pătat ”creația” cu sânge. Exemple am deja sute. Cum umplem sufrageria de hârtie colorată, buburuze din lemn, ace, lipici, sclipici, Alecsia se plictisește și vrea o pauză de desene. Silvana nu se oprește, însă. Nici Sofia nu se oprește. La prima pauză din ”proiect”, Sof are pe față clei, dungi de la carioca și a apucat să lipească o bucată de carton undeva unde lasă pete pentru eternitate.
De fiecare dată, spre sfârșitul operațiunii de ”apropiere părinți copii”, dintr-un colț al casei se aude un ” E ultima dată când te mai ajut la proiecte! Plin de năduf, iar din celălalt răsună un ” Ei și ce?!”
La mijloc, culcați, de frica proiectilelor verbale, în tranșee iluzorii, stăm eu și Sofia. E drept, ea așteptând să crească și să aibă și ea ”plosept”, eu imaginând înjurături care să conțină și ”team building”.
Acum, când toată familia este cuprinsă de febra lui ” Sunt curios dacă anul ăsta vine Moșul”, am simțit în privirea Silvanei un aer de team building:
(mai mult…)

Alecsia are un stil aparte de a interpreta lucrurile. De exemplu, acum, când e perioada serbărilor – la școală, la after – am prins-o îngândurată.
Tocmai ne liniștisem că Sofia a trecut cu bine peste testul primei festivități din viață, că ne-au luat temerile din cauza fetei mai mari.
Chiar cu o seară înainte de serbări, am vorbit cu Alecsia.
-Te frământă ceva, prințesă?
-Ce e aia ”frământă”?
De multe ori, poate chiar de cele mai multe ori, o dau în bară când aleg cuvintele în discuțiile cu fetele.
-Te văd supărată. Ai ceva?
-Nu. Sofia mi-a stricat abțibildurile cu prințese.
Ah, ok, în certurile dintre ele nu mă bag! Orice aș face, sfârșesc prin a le supăra pe amândouă.
-Și…
Era și un ”și”, eram sigur.
-Și sunt supărată că mama minte. Și doamna minte.
-Amândouă mint?
”Doamna” e evident învățătoarea de la clasa 0. E greu să-mi imaginez cu a putut să o supere.
-Și cu ce mint?
-Tati, uite, știi poezia de la serbare?
Dacă o știu? O visez, e aia cu Moș Crăciun care află ce cadouri vor copiii de la îngerii care ascultă la fereastră. Alecsia nu a mai așteptat răspunsul meu:
-Doamna spune că îngerii… știi treaba. Eh, iar mami m-a pus să-i scriu o scrisoare Moșului.
-Așa, și?
Nu sesizasem dilema, mai ales că eram convins că și informațiile strânse de îngeri și scrisoarea se adresau tot aceluiași portofel!
-Păi cineva minte! Cum află Moșul ce daruri vreau, prin scrisoare sau de la îngeri?
M-a încuiat. E greu să alegi în câteva secunde pe cine să arunci anatema minciunii. Mi-a venit, însă, o soluție ”rabinică”:
-Nu minte nimeni. Moșul citește scrisorile iar îngerii îi confirmă ce scriu copiii cuminți.
-Ce e aia ”confirmă”?
(mai mult…)

-Sofia o să înceapă engleza, la grădi.
-Engheză!

Sof n-a făcut decât să puncteze informația pe care ne-o furnizase maică-sa. Vestea că mezina va trece de bariera lui ”Hello!” nu putea decât să ne bucure. Dar eu și Alecsia am râs pe înfundate, pentru că știam că urmează figura cu… my darling soacra! Nici nu concepem ca Sof să nu intre în frăția celor puțini care cunosc porecla secretă a soacrei mele.
Asta a fost prima glumă pe care am împărtășit-o vreodată cu Alecsia.
Era pe atunci mică, mică, mai mică decât un pitic de grădină. În primul an de grădi a început engleza. E adevărat că nici românește nu știa încă bine, dar ăsta e cursul educației la noi.
Când a învățat cum li se spune în engleză celor din casă…
-Tati. Maidarlingfazăr!
-Bravo, Alecsia!
-Mami. Maidarlingmazăr!
-Bravo!
-Bunicu. Maidarlingrendfazăr!
-Bun așa.
Aici trebuie să vă spun că dacă o corectam plângea o oră. În timp a învățat să pronunțe corect. Și, revenind la perioada aia, nu pronunța corect nici măcar puținele cuvintele românești pe care le știa. De exemplu, știți cum spunea ”Tanti Paula”? Nu vă spun, e secret!
-Bunica. Maidarling… Maidarling… Tati, cum se spune?
Și atunci porumbelul mi-a zburat:
(mai mult…)

Zboară timpul, asta e clar. Acum suntem în faza de păpuși puse una peste alta – la Sofia, 3 ani – și de sunete stridente, care imită pupicii. La Alecsia, 6 ani, suntem în faza de comparație între prinții din povești și puștii din clasă. Deocamdată, comparația e evident defavorabilă prichindeilor din preajma ei, dar, cum spuneam, timpul va zbura.
Până acum frământările au fost, cum să spun eu, ca ”drobul de sare”. Mai mă visez eu cum golesc un încărcător în pretendenții care ar amușina la ușa noastră, dar apoi mă gândesc că eu am scăpat cu viață din încercări similare și parcă-mi devin simpatici feții-frumoși din bătătură.
Normal, un părinte are trăiri contradictorii, toate planurile despre ce și cum o să facă dacă-i crește plodul se duc pe apa sâmbetei, când ești pus în fața unor realități.

Mă uit la falsul manual de ”sexologie” pentru clasa a patra, care a circulat pe net în weekend. Nu e manual, e un atlas, nu e obligatoriu, dar e probabil. E un indiciu despre locul în care merge educația, în timp ce timpul zboară pentru copiii noștri.
Mă uit la fete, dorm – știți că atunci le iubești mai mult – și rememorez pagina văzută. ”Când un bărbat și o femeie fac dragoste”… începe mai bine decât mă așteptam, mai mult tradițional decât european, că putea, Doamne ferește, să înceapă așa: ”Când doi oameni fac dragoste, ei se sărută, se mângâie, se îmbrățișează.”
Clar, prefer să le explice altcineva ce e de explicat, când cresc, dar și cum le explică e important.
”Când plăcerea devine foarte puternică”…
A văzut vreun psiholog textele astea? Are cineva răspunsul clar care va fi procentul copiilor la care dorința firească de cunoaștere este stimulată de o descriere de acest fel?
Nu. Pentru că e doar un text idiot, făcut de niște idioți, care-ți vor răspunde la orice critică ”Ești un retrograd!”
Ok, sunt, dar alternativa la mine nu sunt exaltații frustrați.
Finalul descrierii din atlas: ”Când plăcerea devine foarte puternică, sperma țâșnește în vaginul femeii, cu milioanele ei de spermatozoizi”.
(mai mult…)

De mai bine de o lună, pe oricare dintre cei din casă îl scoli la miez de noapte și îi spui: ”Eu sunt zâna cea mai mică…”
Buimac de somn, omul îți va răspunde: ”Mică, mică, frumușică…”
În casa noastră a ajuns un fel de parolă, unul spune primul vers, celălalt continuă.
La masă, în pat, în sufragerie, la televizor, oriunde spui ”Eu sunt zâ…” auzi de undeva din casă: ”…na cea mai mică”!
Când spun ”toți”, mă gândesc la mine, Silvana, Alecsia, ba chiar și pisica Mitzu mieuna sacadat și cu rimă. Toți, mai puțin Sofia!

Strofa e rolul pe care Sofia îl are la prima ei serbare de sfârșit de an. La grupa mică!
Oricâte eforturi facem – de la ”mite” în bomboane sau păpușele, scălămbăieli de tot felul, amenințări cu lacrimile pe care le va vărsa măgărușul de pluș Olel – Sofia nu vrea nici în ruptul capului să ne spună poezia.
Îngrijorarea a acoperit toată casa cu o pâclă prin care ne vedeam pe toți, aranjați, că, na, suntem la serbarea fetei, și ea nu scoate un cuvânt pe scenă! Brrrr! Urâtă viziune!
(mai mult…)

-Auzi? Ia și tu un șampon cu argan!
Femeile au un talent aparte de a te trimite la cumpărăturile care-ți produc cel mai mare disconfort. Tampoane, scutece, pompă de muls, lamă de ras roz. Cum e nevoie de așa ceva în casă, pac, tocmai atunci bărbatul se nimerește la ușă sau e în drum spre casă. La mine, lista de ”hai, mami, nu vreau să mă duc” e mai lungă, figurând la loc de cinste pe ea și șamponul de orice fel.
-Ții minte? Cu argan.
De ținut țin eu minte, dar cum să fac să scap de problema asta? Mereu am necazuri când caut șampon.

O dată eram într-un hipermarket, căutam, bineînțeles, șampon. Văd un tip în uniforma magazinului și îl întreb:
-Știți unde găsesc șampon?
Se uită ăla la mine, aproape râde și spune:
-Da-l căutați de mult, nu?
Nu vă mai spun câte chinuri îndur dacă e de luat șamponul de la farmacie.
-Pentru păr… lucios?
Sau, dacă te vede farmacista că ai ales deja un flacon:
-Folosiți doar din ăsta, pentru volum?
Da, măi fetelor, pentru păr atât de absent că locul e lucios și pentru volum, dar la burtă!
(mai mult…)