Category Archives: Jurnal de tătic

De multe ori, când eram singuri acasă, Sofia și cu mine ne jucăm de-a ”ascunsea” și ea se ascundea așa:

De o mie de ori de am fi jucat într-o singură zi, ea se ascundea tot acolo, în spatele canapelei.
Ah, cum se mai hlizea pe înfundate când mă prefăceam că nu o văd și mă plimbam în jurul ei și spuneam:
-Unde o fi Sof? Olel, știi tu unde e Sof?
Măgărușul de pluș nu răspundea, dar din spatele canapelei răsuna cel mai dulce râs din lume!
(mai mult…)

Nu-mi place iarna! Nu o urăsc, pentru că nu ai cum să urăști inevitabilul, dar nu-mi place. Sunt bucureștean get-beget și mai toate amintirile mele din copilărie despre iernile grele sunt legate de mersul pe jos (se oprea circulația cu lunile că se făcea economie la benzină), frigul din case (se făcea economie la gaze), întuneric ( se făcea economie la curent).
Sigur, sunt și amintirile clasice, bulgări, cazemate din gheață, săniuș în Parcul Circului și cei doi moși care aduceau daruri. Totuși, nu știu cum, celelalte sunt mai pregnante.
Fără să vrei – sunt convins că pățiți asta și voi – transmiți copiilor plăcerile și antipatiile tale.

La pieptul de pui făcut la grătar, de exemplu, care, fie vorba între noi, este cea mai fadă mâncare din lume, Alecsia m-a simțit că-l antipatizez. Când avea vreo 3 ani, la un local, comandăm fiecare ce ne trece prin cap, iar ei îi luăm ”piept de pui cu baby morcovi fierți”.
Trebuie să recunoașteți, uneori e greu să ai 3 ani!
(mai mult…)

A fost odată ca niciodată, pe când plopul făcea mere și Sofia se învârtea doar în pătuțul ei de bebeluș, crezând că Universul e o gălușcă roz, cu un măgăruș gri-albastru pe post de buric, ei bine, în acele vremuri de demult, să tot fie vreo 3 ani de atunci, Alecsia și maică-sa au făcut un om de zăpadă. Cu mult drag le-am pozat lângă ”opera”, dar la început tare m-a amărât ”modelul” de la care au pornit.
Când au făcut primul gogoloi, Alecsia a spus:
-Să-l facem înalt, ca Tati.
Cum să n-o iubești! Lumea lor începe cu ei mici-mici, iar părinții sunt singurele lucruri mari de care nu se lovesc, nu au uși dure ca un adevăr. Ba îi mai și mângâie, pupă, îngrijesc.
La al doilea gogoloi:
-Mami, nu-i punem păr!
Cu părul, eu și Alecsia am mai avut o ”aventură”, dar ea a rămas cea mai fidelă admiratoare a cheliei mele! Aici, în arhiva de suflet, e povestea aceea.
Al treilea gogoloi:
-Mami, fă-l mai mare! Mai mare! Fă-l cu burtă, să semene cu Tati!
Era să-mi cadă în zăpadă pipa pe care o fumam cât le urmăream jocul. Cum ”cu burtă”? Păi nu e tati cel mai frumos, deștept, modest din lume?
(mai mult…)

E greu să fii minoritate în casă. Nu mă înțelegeți greșit, toți îți zâmbesc când te văd…

Îți vorbesc frumos. Te mai trezești, uneori, și cu un ”pupăcel” zgomotos, urmat de mângâierea unui păr parfumat a floare de câmp. Dar când e vorba de decizii care pe moment par vitale…
-Vinerea asta nu am emisiune și băieții se strâng la Marius, așa că…
-Așa că?
Silvana doar dă tonul. Celelalte preiau mingea din voleu.
-Mergem la Marius?
Alecsia a sărit de 6 ani, dar tot crede că orice ieșire aduce ceva bun. Sofia, la 3 ani, e gata să-și urmeze ”sulioara mea” ( știu, și pe noi ne distrează cuvântul) oriunde:
-Petlecele!
-Nu e petrecere. Sunt numai oameni mari acolo. E și fum de țigară și e plictisitor.
Părea că le-am convins, dar m-am gândit să le mai dau un argument pentru a nu mă urma la Marius:
-Și vorbesc foarte urât!
-Când nu intră doi popi?
Silvana reduce totul la vulgar. Inclusiv micile activități cu care bărbații își agrementează întâlnirile săptămânale.
-Sunt popi? Mergeți la biserică?
(mai mult…)

Când era Alecsia mai mică…

A trecut, evident, prin testul cu violența în familie. Cred că era prin anul al doilea de grădi când a întrebat-o Doamna:
-Alecsia, ai luat vreodată na-na?
-Daaaa!
(mai mult…)

Recapitulăm: Sofia, 3 ani și jumătate, Alecsia, aproape 7 ani, Mitzu, 13 ani, Silvana…
-Ce faci tu aici?
Privirea Silvanei e fixată pe laptop, ca un magnet cu o reclamă la bere, pus pe ușa frigiderului unui antialcoolic anonim.
-Scriu la Jurnal, pentru că doamnele de pe net așteaptă…
-Așteaptă să afle câți are nevastă-ta? Ia nu mă mai băga pe mine în chestiile astea!

-Te și scosesem, că nu tu ești problema mea azi!
(mai mult…)

Sofia a învățat să spună… În fine, n-are rost să vă spun ce a auzit de nu știu unde și acum repetă cuvântul de câte ori e supărată!

L-a spus și față de noi. Am tresărit și am apelat la amenințarea care părea că funcționa până acum:
-Nu mai vorbi așa că îți dau na-na la pampers!
Râde la mine și înțeleg calculul de sub moțul auriu: nu mai poartă scutece, așa că, din punctul ei de vedere, nu am decât să caut un scutec și să îl ameninț!
M-am gândit să apelez la alte tratamente ”din bătrâni” ca să o fac să renunțe la cuvântul care nu suna deloc bine:
-Ăsta e un cuvânt foarte urât. Nici o prințesă nu-l spune! Așa vorbesc numai…
(mai mult…)

Nu le-am lăsat să-și pună busuioc sub pernă. Silvanei, nevastă-mea, și Alecsiei în nici un caz, iar pe Sofia nu o puteam lăsa să fie singura din casă care să respecte tradiția de Bobotează.
Cei care ați mai parcurs paginile acestui jurnal știți că nu sunt un adversar al tradițiilor, ba chiar, de cele mai multe ori, mă bucur dacă văd că trec la fetele mele măcar câteva din obiceiurile care îmi sunt dragi. Totuși, cu busuiocul și Boboteaza am o problemă.
Gravă!

Anul trecut, m-a mâncat în… m-am gândit să le ațâț cu povestea visului cât timp somnul îți miroase a busuioc. Am luat o crenguță, am rupt două rămurele din ea și le-am spus fetelor:
-Uite, o să punem astea sub pernă și o să visați frumos, prinți pe cai albi, castele pe nori…
-Dă-mi și mie o bucățică!
M-am întors spre Silvana și, mecanic, i-am întins o floare uscată, ruptă… cu un pic de ciudă și nedumerire, recunosc.
Dimineață, le-am întrebat, cum au făcut ochi, ce au visat.
Sofia – era mică, mică, pe atunci, doar doi anișori – a făcut ochii mari și a spus:
-Olel și Tati!
Păi cum să n-o mănânci în loc de bolul de cereale!
Alecsia – la doar două săptămâni de la ultima serbare de la grădi – mi-a spus:
-Nimic…
Dar am văzut că-și pusese pe deget inelul primit de la un coleg, prințul din sceneta de la serbare. ”Drama” trăită de mine atunci o regăsiți AICI. ”Poate e doar o coincidență!” mi-am spus, dar m-am decis să fiu mai atent la puștiul respectiv, un ghemotoc de păr bălai, mereu în mișcare!
-Mami, tu pe cine ai visat? Pe Tati?
(mai mult…)

Are soacră-mea o rețetă care aduce instantaneu zâmbetul pe buzele tuturor…

-Tati, ute, sunt flumoasă!

Beteagă de un picior, într-un colț al debaralei, stă și măsuța de pe care se muta televizorul – Pune-l, dragă, unde să-l vedem toți! – și se înghesuiau pe ea platouri diverse cu toate neamurile de prăjituri. Fiecare cu rețeta ei, ajunsă la fiecare fiică de la mama sa.
Când eram mic, credeam că ”Levelionul” e o treabă a oamenilor mari. Un joc nebunesc în care totul se muta prin casă și ne trezeam cu mai toate rudele și cunoștințele. Sau nu mutam nimic, iar mama făcea tot felul de mâncăruri de care nu ne atingeam până nu ajungeam în vizită. ”Cum, aveai salată de boeuf? Nu am crezut că o să mai stai să faci și asta?”
Știam că vine ”Levelionul” pentru că tata se culca de după-amiază cu mine. Și, ca prin vis, auzeam cum mama umblă de colo colo cu părul prins cu bigudiuri mari, din burete. Și unghiile nu se uscau niciodată înainte de a scoate ultima tavă din cuptor! Dar absolut niciodată!
Revelioanele de altă dată sunt așezate neglijent pe răsuflarea tot mai grea de somn a copiilor care se rânduiau pe sub brad. Sunt peste haina grea pusă peste ei de bunicii care șopteau, în loc de cântec de leagăn: ”Cât stau tinerii ăștia la petrecere? Pe vremea noastră…”
(mai mult…)