Editoriale

Dincă și-a semnat astăzi condamnarea la închisoare pe viață

Resturi umane carbonizate! Cât timp mai ține isteria ucigașului din Caracal, cuvintele astea vor fi o sintagmă, un simbol al durerii descoperirii zi de zi adevărul despre natura umană.

Știrea zilei de luni, 5 august, este că Gheorghe Dincă a condus anchetatorii într-o pădure de lângă Caracal unde a indicat exact locul unde se aflau oase ”trecute prin foc”. El susține că e ”fata din aprilie”, Dincă neștiind numele fetelor răpite, abuzate și omorâte, cel puțin așa susține avocatul familiei Luizei.

Practic, recunoscând prima crimă și indicând locul unde este trupul fetei, Dincă și-a semnat condamnarea la închisoare pe viață.

Veți auzi multe speculații, dar puteți paria pe sentința asta.

Chiar dacă în sacul aruncat în pădure se va dovedi (deși nu cred) că oasele nu sunt ale Luizei, ci ale altei victime, Dincă s-a ”legat” de a doua crimă.

Moartea Alexandrei este și ea certă. Pe surse se spune că fragmentele osoase ”culese” de sub prea celebrul butoi transformat în incinerator în care s-ar fi identificat ADN-ul Alexandrei sunt din osul coxal, de lângă bazin, și un cartilagiu de creștere. Amândouă nu pot fi extrase din corp dacă omul este în viață!

Din acest moment, Gheorghe Dincă are probate ”beton” două omoruri calificate. Practic, din acest moment poate recunoaște orice faptă. Mai rău nu îi poate fi.

Posted in Editoriale | 1 Comment

Proba pierdută de anchetatorii crimelor din Caracal

Una dintre certitudinile cazului Gheorghe Dincă este că arestatul sub acuzația de dublu omor calificat minte. Toți, de la anchetatorii care se plimbă de zile bune prin câmpuri de floarea soarelui sau prin nămolul de pe malurile Dunării sau Oltului la telespectatorii coloratului show multi-tv care se derulează de zece zile, toată lumea vede că mărturiile date de Dincă la București sau în Oltenia sa natală conțin multe neadevăruri sau adevăruri parțiale.

Foto> evz.ro

Un lucru merită menționat. Din informațiile mele declarațiile date de Dincă la Craiova și la București nu diferă. Ce a declarat el găsiți AICI, pe site-ul evz.ro.

Prima întrebare care se pune este ce ar mai avea de câștigat Dincă ascunzând amănunte dacă a recunoscut deja două crime, ”asigurându-și” o condamnare pe viață?

Experiența spune că deținuții, în special cei cu pedepse foarte mari, păstrează elemente de interes pentru polițiști. Cu timpul, ei le ”oferă” cerând în schimb diverse avantaje, de la cele care țin de condițiile de detenție la cele care ar putea să îi ”ajusteze” pedeapsa”.

În alte cazuri,  ascunderea de informații este făcută dintr-un calcul legat de pedeapsă. Pur și simplu, inculpatul crede că îl ajută sau vede în unele minciuni posibilitatea unor circumstanțe atenuate.

În acest caz s-a speculat că uciderea celor două fete așa cum este ea în mărturiile criminalului – respectiv lovitură dată la nervi și căderea victimelor cu capul de ciment – îl ”scapă” pe Gheorghe Dincă de acuzația de ”omor prin cruzimi”, pedepsele fiind mai mari. Dar, așa cum rezultă din comunicate, Dincă este deja acuzat de ”omor calificat” care, potrivit noului Cod Penal, este și ”prin cruzimi”.

În absența celor două cadavre ”întregi”, Dincă pare să fi știut din prima, sau poate așa a fost sfătuit, că aceste cruzimi din CP nu pot fi dovedite și, în consecință, nu îi pot fi imputate. Mai mult, dacă nu se va dovedi că a tranșat victimele scapă și de acuzația, destul de gravă ca spor de pedeapsă, de ”profanare de cadavru”.

Poate și oscilațiile legate de locul unde a aruncat corpul (sau bucăți din corpul Luizei) vin tot din spaima de pedeapsă. Speră Dincă să nu fie găsit niciodată acest trup și apoi, în absența altor probe, să renunțe la declarația că a omorât-o? Posibil. În acest caz fericit pentru el, și la moartea Alexandrei ar putea spera să îi fie schimbată încadrarea juridică.

Totuși nu pot să nu remarc faptul că toate aceste ”jonglerii” cu declarații și cu frânturi de adevăr sunt apanajul recidiviștilor versați, trecuți prin zeci de anchete, care au învățat pe propria piele cum gândesc anchetatorii și ce concesii sunt dispuși să facă. Gheorghe Dincă, potrivit datelor oficiale (dar cine mai știe ce e oficial în acest caz?) nu are cazier.

PS Cel mai interesant caz de ucigaș român cu multiple victime,  din punctul de vedere al oferirii de informații cu țârâita, a fost Marius Csampar. Pentru avantaje privind condițiile de detenție și pentru a ajunge în arestul Parchetului pe parcursul unei noi anchete, mai ”confortabil” decât pușcăria, el recunoștea o crimă la fiecare doi ani de zile!

PPS Care este proba ”uitată” de anchetatori de la reținerea lui Dincă până duminică, 3 august? Cum care? Mărturia lui că a aruncat telefonul Alexandrei în parc!

Posted in Editoriale | Leave a comment

Ora 4 a devenit ora 3. Și 6 a devenit 7. Jurnal de tătic

Dumnezeu are stil! Când e să organizeze o farsă, nu Îl egalează nimeni pe Pământ și probabil nici în Cer. De exemplu astăzi se joacă de-a numerele cu nervii mei și mă face să cad pe gânduri, părându-mi rău că nu am studiat niciodată numerologia sau alte științe care să te ajute să scoți cifrele din viața de zi cu zi și să le reașezi unde le e locul, în pătrățelele caietului de matematică. Mi-a luat un an, mi-a dat o oră.

Sofia împlinește 7 ani! Copilăria ei a ajuns la jumătatea drumului, lăsând în urmă ani ce-i vor fi neclari, păstrând doar câteva amintiri răzlețe, învăluite într-o ceață roz și dulce. De fapt, noi toți păstrăm doar frânturi din amintirile copilăriei și ele țes mai degrabă o senzație decât o certitudine că am trăit cu adevărat acele întâmplări.

Pentru părinte, însă, primii ani sunt atât de intenși că îi rămân întipăriți în suflet. Primele secunde în care l-a ținut în brațe, primul cuvânt, mersul în patru labe, pașii nesiguri, chiar și primul ”succes” la oliță e păstrat în memoria părinților ca o reușită a muncii de echipă, de la cel care încurajează de pe margine, la cel care face jonglerii cu păpuși și avioane în fața ”tronului” până la cel care dă să se ridice între două strofocări și să plece cu pantalonii în vine la joacă.

După 7 ani, viața se schimbă. Copilul are destulă ”autonomie” cât să înceapă să adune amintiri din care tu lipsești. La început câte o oră, ascuns în camera lui printre jucării, apoi la grădiniță și la școală unde amintirile tale, de părinte, sunt ”filtrate” prin ochii doamnelor.

Știam cum e la trecerea asta de la pruncie, când expiră cei ”șapte ani de acasă”, de la Alecsia, care se pregătește să împlinească 10 ani și mă mai are în cel mult 10% din amintirile adunate într-o zi.

Acuma, când se apropie sorocul Sofiei să termine anii de acasă, mă gândeam cât de zadarnice sunt încercările părinților de a lungi copilăria, cât de ridicoli suntem cu diminutivele care nu-și mai găsesc locul, cu miile de griji, cu fularele cu care alergăm după ei la locul de joacă, cu bluzele de rezervă înghesuite în genți.

Noi, de fapt, vrem să dăm timpul înapoi pentru noi, pentru clipele când nu adormeau fără să ne vadă, când nu mâncau fără să ne maimuțărim noi cu lingurița în mână…

Anul ăsta ziua Sofiei a căzut taman când se schimbă ora. Deși, fiind înfumurat ca orice tată de fete, tind să spun că anul ăsta ora se schimbă de ziua Sofiei.

Ora 4 a devenit ora 3 și mie mi s-a părut că e un semn că timpul poate fi dat înapoi, dar nu cât să îl retrăiești, ci doar așa cât să te dai un pas în spate și să-ți faci avânt să te năpustești în față, ca să ții pasul cu ei.

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment

Jurnal de tătic. Doamne, fă-mă creion!

Doamne, fă-mă un creion și ascunde-mă într-un penar! Nu-mi pasă dacă e cu Elsa, cu Mickey, flori sau cu monștrii al căror nume nu-l cunosc. Penar să fie și să mă așezi între creionul roșu care subliniază greșelile și guma care le șterge pentru totdeauna. De fapt poți să mă așezi oriunde, lângă cel albastru care va colora cerul, cel galben care va da viață părului zânelor, cel violet care se va toci îmbrăcând fete abia schițate, învelite în rochii cu poale lungi, întinse pe iarba crescută la umbra unor castele cum numai arhitecții cărților de colorat pot construi.

Doamne, fă-mă creion și rupe-mă apoi în două și ascunde-mă în penarele lor, să fiu lângă ele când vor scrie ”tata” sau când vor greși orice cuvânt și, înainte ca prima lacrimă să cadă pe foaia înroșită, să apuc să iau greșeala asupra mea și să nu las nimic să le alunge vreodată zâmbetul știrb de școlăriță.

Aș vrea să mă ascund printre lucrurile din ghiozdan și să mă poarte cu ele până în clasă, să sorb cu mina mea toate durerile, spaimele, bucuriile, încercările, reușitele și căderile fiecărei zile de școală și apoi să le aștern pe hârtie. Foile o să le ascund într-un sertar cu lucruri vechi, acolo unde nu pătrund nici memoria calculatorului, nici serverul telefonului și să le poată lua în mână, să simtă cu vârfurile degetelor rănile săpate în hârtie de vârful creionului. Să lase atunci lacrima oprită în copilărie să cadă peste rândurile scrise de un tată care se bucură când le vede cum cresc și simte cum nu mai face parte din fiecare secundă a vieții lor.

Doamne, fă-mă creion și ascunde-mă într-un penar! De restul se ocupă timpul.

Autor foto: Alecsia

PS Sofia merge în clasa O, pregătitoare. Da, mărturisesc, eu aveam nevoie de o clasă pregătitoare, ea probabil că nu. A învățat să citească, pe litere, evident, că doar nu poți grăbi ritmul vieții pe cât ți-ai dori. Merge cu mine și citește etichete, firme, panouri.

-Uite, tati, aici scrie D…Ă…B…U…L…E…N…I”

-Bravo, Sof, așa e.

-Tati, luăm și noi portocale de Dăbuleni?

Atunci m-am uitat în jur mai atent. Taraba din Obor – unde altundeva găsești ciudățenii! – chiar avea la vedere niște portocale superbe și un mic anunț de producător, pierdut undeva jos.

PPS Alecsia merge în clasa a patra. Ne uităm amândoi la un film ales de mine, dintre cele propuse de ea. O adolescentă ciudățică învârte băieți pe degete. Încep să mă plictisesc și îi spun:

-Alecsia, mutăm pe altceva, fata asta nu face decât să se pupe.

-Tati, mai uită-te, o să îți placă. Sau o să te obișnuiești!

PPPS Silvana este Regina Mamă în acest regat cu două prințese-moștenitoare, un pisic negru, o broască țestoasă și un singur supus, poreclit ”capul familiei”. Mă vede că stau la calculator, impasibil la pregătirile pentru prima zi de școală și mă preia:

-Ce faci acolo?

-Caut poze cu pisici. Mai trece timpul…

-Când noi nu vedem capul cu pregătirile pentru mâine! Tu ți-ai pregătit totul pentru mâine?

-Da. Adică nu. Mă duc să ascut niște creioane. Poate mai au loc în penar.

-Of, bărbații ăștia!

Ultima voce nu știu dacă era a Silvanei, Alecsiei sau Sofiei. Nici nu conta.

Doamne, fă-mă creion!

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment

Jurnal de tătic. Lăsați-mi și mie, măi fetelor, un colțișor din lumea asta! Lamentația unui tată de școlărițe

Acum câteva săptămâni, într-o vineri, m-am trezit târându-mă prin soarele care topește Oborul ca pe o uriașă înghețată din varză, cartofi și oameni. Mă strecor printre trecătorii care merg ținându-se cu o mână de un bagaj și cu cealaltă ștergându-se pe frunte de sudoare. În spate port un rucsac negru, încăpător, cel pe care-l folosesc de obicei ca să am tot timpul la mine laptopul, pipa, ochelari și multe alte nimicuri care te fac să nu-ți lipsească nimic oriunde te oprești.

De data asta rucsacul e complet gol, dar îmi arde umărul ca și cum ar fi plin cu bolovani. Sunt amintirile mele frumoase pe care tocmai mă pregătesc să le arunc, pentru a face loc celor noi.

În spatele meu, la nici trei pași, e Alecsia. Te aștepți de la un copil de 10 ani să fie mai zglobiu, mai ales că e ultima zi de școală, dar picioarele abia i se mișcă, parcă la fiecare pas auriul de pe pantofi i se topește de asfaltul încins.

Am trecut de chioșcul de presă fără să ne mai întrebăm unul pe celălalt ce jucărie ar trebui să cumpărăm la întoarcere. Și magazinul de fructe a scăpat de discuțiile interminabile despre ”pepene sau pere”, ca până la urmă să luăm nectarine, ”pentru că-i plac lui Mami”. Florile din coșurile neguțătorilor de pe trotuar s-au uitat unele la altele mirate, căutând să înțeleagă ce au greșit de am trecut pe lângă ele fără să le aruncăm vreo privire. Poate parfumul nu e destul de proaspăt, poate o petală de la un bujor grăsun era puțin ofilită? Le-am lăsat în urmă fără să le luminăm. Nu aveam chef de clocoteala lor colorată!

Am intrat pe gangul care ducea la o aleee din spatele blocurilor care străjuiesc Piața Iancului cu fardul de pe fețe scorojit. M-am oprit. Am făcut-o brusc și Alecsia aproape a dat cu nasu-n mine.

-Ce ai? De ce te-ai oprit?

Am vrut să-i spun că poate e ultima oară când trec pe aici  și că-mi pare rău. Dar n-am spus nimic. Rucsacul mă apăsa și mai tare ca și cum se adăugaseră noi pietre, amintiri pe care le pierdusem pe drumul ăsta, de la grădiniță spre casă și invers.

Vinerea e o zi specială pentru noi, încă de când era Alecsia la grădi. Era singura zi când o luam eu și o ”serbam” oprindu-ne printre coșurile de flori și alegând câteva care aveau să o aștepte pe Mami, ca să o încânte, să-i împarfumeze venirea acasă și să o îmbuneze când, parcă știind răspunsul, avea să ne întrebe ”Voi ați băut pepsi?”

Vinerea era ziua în care ne luam fructe sau înghețată, un suc acidulat – din ăla care le face pe nutriționistele plinuțe dar perfect și pozitiv sănătoase să se cutremure – și ne așezam pe o bancă din parc sau din cele aflate pe marginea șoselei. Aici ne desfătam simțurile și ne povesteam unul altuia ce am mai făcut. Eu desfăceam pachetul de tutun și îndesam o pipă de cocean iar ea desfăcea o jucărioară, din cele cumpărate de la chioșcurile din stradă. 

Anii au trecut și Dumnezeu, care nu știe să facă nimic la întâmplare, a vrut ca în viața noastră să apară Sofia și ca ea să fie de vârsta grădiniței exact când Alecsia a pășit în clasa 0.

Așa că nu am simțit trecerea. Doar că ziua de vineri a însemnat să o iau întâi pe Alecsia, să alegem din mers ce vom cumpăra după ce o luam și pe Sofia. Apoi ne certam toți trei în fața  florăresei, a vânzătorului de la chioșc și a celui de la înghețată și sfârșeam răzănd cu gura până la urechi, cu mustăți de înghețată, gaze de la sucuri și cu ochii lucind.

Dar acum…

Rucsacul pare că se rupe cu pietrele care ne făceau să râdem.

-Tati, o să o mai vedem pe doamna Mariana?

-Sigur, tu nu ai mai văzut-o pe doamna după ce ai terminat grădinița?

-Ba da, dar… doar vinerea, când o luam pe Sof. Și acum…

Acum Sofia pleacă la școală. Face 7 ani în toamnă și abia așteaptă.

Dar Alecsia are dreptate cu doamna. Doamna Mariana i-a fost ei educatoare, apoi Sofiei, practic multe poveri ne-a luat, nouă, părinților, de pe umeri, le-a învelit în poleiala jocului și ni le-a dat înapoi ca bucurii!

Și acum…

Pe drumul de întoarcere rucsacul era mai ușor, deși îl burdușisem cu hăinuțe, jucării și ce mai avea Sofia ascuns prin dulap. Și pașii erau mai veseli. Sofia rădea fericită și făcea planuri. Cum o să-și aleagă ghiozdanul, ce să-i pun, din toamnă, în pachetul zilnic…

Nici măcar doamna Mariana nu părea tristă la despărțire. Am văzut pentru ultima oară ca părinte dulăpioarele aliniate, pătuțurile, pereții plini de ”proiecte” muncite de copii care Dumnezeu știe pe unde or fi acum. Am văzut scara ce duce spre sala de festivități unde ani la rând am îngânat, cu lacrimi în ochi, poezii cu prințese, cu fulgi de nea și zâne, unde l-am așteptat pe Moș Crăciun de atâtea ori, fără să mă supăr măcar o dată pe el pentru că nu se descurca singur cu sacul pe scări și avea mereu nevoie de ajutor, elfii mai vânjoși fiind condamnați să piardă sfârșitul serbării de iarnă!

Am sfârșit după-amiaza cu mustăți de înghețată și cu un buchet de bujori așezat cuminte pe bancă, lângă noi.

Iar când am pornit spre casă, prin parcul ce răsuna de zurgălăii vacanței, Sofia m-a luat de mână și mi-a spus:

-În toamnă ai de luat două fete vineri de la școală, nu, Tati?

-Și luăm suc acidulat – a completat-o Alecsia.

Am râs iar, ne-am făcut promisiuni ferme, cum numai copiii și tații de fete pot face și am urcat în casă.

Aici, Silvana ne-a prins că am băut pepsi!

PS Optimistul poate spune că anii se așează unul peste altul ca într-o construcție de care te vei bucura când… Probabil, dar faptul că un an minunat nu se mai întoarce niciodată pe mine nu mă bucură. Smerit îmi suport destinul de tată de fete și aleg pantofi, mă lupt cu centimetrii fustelor sau dau automat din cap a aprobare cânnd aud întrebarea ”Tati, cum îmi stă?” Totuși tare dragi mi-au fost anii copilăriei fragede, când am fost stăpânul basmelor șoptite noaptea până ce bărbia îți cade în puful care îți doarme pe umăr, tartorul umbrelor care te sperie noaptea, cel mai bun prieten al poneiului Pony și al măgărușului Olel, jucăriile de pluș care încet-încet au devenit bibelouri în loc de străjeri și călăuze prin lumea viselor.

Dacă aș fi egoist și atotputernic aș opri câte o copie a Alecsiei și Sofiei și le-aș ține mereu copilași. Să mă grăbesc veșnic vinerea spre poarta grădiniței, să beau sucuri acidulate și, o dată pe an, să-l înjur în gând pe Moșul că nu-și duce singur sacii și nu mă lasă să mă smiorcăi când aud ”eu sunt zâna cea mai mică, mică, mică, mititică!”

Iar ele nu au decât să crească fericite, să se îndrăgostească, să facă sau nu facultăți, să aibă la rândul lor copii pe care soții lor să-i ia vinerea de la grădiniță, dar să-mi lase și mie un colțișor din lumea asta unde să spun basme inventate până ce bărbia îmi cade pe un căpșor de copil și un măgăruș de pluș.

Dracul să te ia, timpule!

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment

Jurnal de tătic. Burta lu’ Tati

Nu e deloc cinstit că mai toți vorbim cu dulce nostalgie de clipele petrecute ”la sânul mamei”, dar aproape niciunul nu își amintește de ”burta lu’ tati”!

Adică de ce povestea perenă a lacrimii de copil uscată și transformată în zâmbet ”la sânul mamei” nu ar putea avea ca personaj principal un tătic? Cam discriminatoriu, dacă e să cereți părerea obiectivă a unui tată posesor și de burtă și de două fete gata oricând să aterizeze pe un loc moale care nu poate riposta decât cu un icnit și un zâmbet forțat.
Poți sări ”la sânul mamei”? Evident că nu!
Poți să ”potrivești” mama așa cum așezi tatăl, ca să te întinzi cu fața spre televizor și să ațipești legănat de respirația lui și de prostiile debitate de Sponge Bob? Nu. Tatăl umple fiecare gol al canapelei și pare născut și așezat acolo doar ca să fie un loc pufos de odihnă sau de joacă.
La sânul mamei treceau dureri, uitați de supărări, noaptea se umplea de stele jucăușe și le prindeai doar dacă îți scoteai mâna de la căldură și o întindeai puțin.
Dar pe burta tatălui te așezi cu tableta și ripostează doar dacă firul de alimentare îl sugrumă de i se învinețește fața. De pe înălțimea sa te uiți amenințător la mâța care te-a zgâriat sau îi poți comanda mamei o cană de ciocolată cu lapte fără să riști o trimitere urgentă la făcut teme. Pe burta lui tati poate să-și culce capul și soră-ta și apoi să vă certați pe telecomandă.
Când pui capul la sânul mamei te aștepți să te mângâie, să auzi vorbe dulci, șoptite cu voce blândă, pe burta tatălui nu vei simți decât ritmica mișcare a vieții, și aia mult încetinită, ca nu cumva să te deranjeze, să te dai jos îmbufnată și să pleci de acolo.
Ar mai fi multe de spus, dar toată povestea asta mi-a făcut foame și închid pentru că vreau să caut și ceva diete, că două fete și o telecomandă înseamnă că e prea mult loc pe… burta lui tati.

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Tăcerea pisicilor

Foto: Alex Mazilu

Una dintre regulile moderne ale comunicării spune că ”dacă nu ai nimic de spus, pune o pisică”. Când pisicile încep să-ți vorbească, poți considera că ai probleme.

Posted in O poză și o frază | Leave a comment

Piu

Iminenta apropiere a avalanșei sărbătorilor de primăvară scoate la iveală fiara din orice bărbat responsabil!
Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment


    Texte de vineri

Explicația motivului pentru care îmi pun nevasta pe drumuri în fiecare primăvară


Foto: Alex Mazilu

M-am obișnuit să marchez fiecare moment al anului în funcție de florile care îl împodobesc. Poate și din cauza asta nu-mi place iarna, deși, dacă stau bine să mă gândesc, are și ea flori de gheață. Cred că e vreo reminiscență din copilărie, când, într-o primăvară, fiind acasă doar cu mama, a sunat telefonul. Era bunicul, dar, contrar obiceiului de a mă întreba ce fac, mi-a spus să i-o dau repede pe mama, că e ceva important și că sună de la un telefon public. Pe atunci, despre telefoane mobile se vorbea doar în romanele științifico-fantastice, iar să suni de la telefoanele de pe stradă era o adevărată aventură, care începea cu a strânge bani mărunți și continua cu găsirea unui aparat care să nu îți înghită degeaba moneda.
Am chemat-o pe mama care, văzându-și țâncul alarmat – ei bine, da, eram un țânc! – a alergat la telefon. ”Ce e Gică?” Mama mai mult gâfâia decât vorbea. O urmăream cu ochii măriți cum asculta și spaima i-a dispărut și a zâmbit ca un copil și apoi chiar a râs.
”Cum să fac asta? Am mâncarea pe foc și Alecu nu și-a făcut temele…”
Probabil era grav, pentru că mama a lăsat telefonul în furcă fără a-și lua la revedere de la bătrânul ei tată.
Era primăvară. Ziua începuse să se lungească și lenea pe care o ținusem luni bune ascunsă sub pături de zăpadă începea să-și facă de cap în noi toți. Astenie? Probabil, un fel de lene cu o aromă de romantism.
Mama s-a uitat la mine cum doar ea știa și mi-a spus: ”Hai, pune ceva pe tine, încalță-te, ne așteaptă Gică!”
Un copil pe vremea aceea nu prea punea întrebări, așa că în două minute eram la ușă. Mama a întârziat puțin, ca de obicei. Mă simțeam mândru ca tata, stând gata de plecare și așteptând ca ea să dea din perie ultima și perfecta formă părului. M-am privit în oglinda din hol, dar am lăsat gulerul bluzei strâmb, știind că, atunci când va fi gata, mama mă va inspecta și va aranja ea acest din urmă amănunt.
Am ieșit în grabă. Am traversat Mihai Bravu până la jumătate și aici a oscilat. Să rămânem în stația de tramvai sau să mai trecem o bucată de stradă până în stația de taxi. (mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Sex în iarna lui ’84

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | 1 Comment

Femei goale, povești vechi și politică

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | 1 Comment

Explicația motivului pentru care îmi pun nevasta pe drumuri în fiecare primăvară

martie 24th, 2019 de


Foto: Alex Mazilu

M-am obișnuit să marchez fiecare moment al anului în funcție de florile care îl împodobesc. Poate și din cauza asta nu-mi place iarna, deși, dacă stau bine să mă gândesc, are și ea flori de gheață. Cred că e vreo reminiscență din copilărie, când, într-o primăvară, fiind acasă doar cu mama, a sunat telefonul. Era bunicul, dar, contrar obiceiului de a mă întreba ce fac, mi-a spus să i-o dau repede pe mama, că e ceva important și că sună de la un telefon public. Pe atunci, despre telefoane mobile se vorbea doar în romanele științifico-fantastice, iar să suni de la telefoanele de pe stradă era o adevărată aventură, care începea cu a strânge bani mărunți și continua cu găsirea unui aparat care să nu îți înghită degeaba moneda.
Am chemat-o pe mama care, văzându-și țâncul alarmat – ei bine, da, eram un țânc! – a alergat la telefon. ”Ce e Gică?” Mama mai mult gâfâia decât vorbea. O urmăream cu ochii măriți cum asculta și spaima i-a dispărut și a zâmbit ca un copil și apoi chiar a râs.
”Cum să fac asta? Am mâncarea pe foc și Alecu nu și-a făcut temele…”
Probabil era grav, pentru că mama a lăsat telefonul în furcă fără a-și lua la revedere de la bătrânul ei tată.
Era primăvară. Ziua începuse să se lungească și lenea pe care o ținusem luni bune ascunsă sub pături de zăpadă începea să-și facă de cap în noi toți. Astenie? Probabil, un fel de lene cu o aromă de romantism.
Mama s-a uitat la mine cum doar ea știa și mi-a spus: ”Hai, pune ceva pe tine, încalță-te, ne așteaptă Gică!”
Un copil pe vremea aceea nu prea punea întrebări, așa că în două minute eram la ușă. Mama a întârziat puțin, ca de obicei. Mă simțeam mândru ca tata, stând gata de plecare și așteptând ca ea să dea din perie ultima și perfecta formă părului. M-am privit în oglinda din hol, dar am lăsat gulerul bluzei strâmb, știind că, atunci când va fi gata, mama mă va inspecta și va aranja ea acest din urmă amănunt.
Am ieșit în grabă. Am traversat Mihai Bravu până la jumătate și aici a oscilat. Să rămânem în stația de tramvai sau să mai trecem o bucată de stradă până în stația de taxi. (mai mult…)

Sex în iarna lui ’84

octombrie 14th, 2016 de

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Femei goale, povești vechi și politică

august 26th, 2016 de

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

iulie 22nd, 2016 de

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

iulie 1st, 2016 de

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)