Poveşti pentru Alecsia (1)
Ion şi vrejul de fasole şi ceva Ioan Luchian Mihalea

Cum să dormi pe aşa un zgomot! Chiar şi cu fereastra închisă chiotele celor de afară răzbăteau în casă.

Song, dirijor Ioan Luchian Mihalea – Şapte văi şi-o vale adâncă

Ion băgă capul sub pernă, dar tot nu-şi găsea liniştea. Pe lângă muzica tinerilor mai auzea ceva. Of, îi chiorăiau maţele! Nu mai ştia de când nu mâncase nimic. Ascultă versurile fetelor şi flăcăilor şi se gândi că ar fi bună şi soacra solistului… numai carne să fie!

Se ridică şi porni spre bucătărie. Repeta un ritual al fiecărei seri… mergea acolo, căuta prin cămară şi dădea doar peste nişte boabe de fasole uitate de Dumnezeu ştie când. Le lăsa în fiecare seară tot acolo, unde erau, gândind că o veni vreodată şi vremea lor. Dar acum era mai furios ca oricând. Aruncă pe geam boabele de fasole şi trânti apoi fereastra, boloborosind ceva despre mamele tuturor tinerilor care ţopăiau la horă. Într-un târziu a adormit. Toată noaptea a visat că feciorii din sat îi jucau pe burtă…

Dimineaţă, s-a trezit greu. Dormise prost şi puţin. Avea nevoie de aer, poate frigul zorilor ţinea loc de mic dejun. Nu-i venea să creadă ce vedea afară! În mijlocul curţii se ridica un vrej uriaş. Crescuse mai înalt decât casa, decât pomii, străbătea norii şi se pierdea-n văzduh.

Ieşi Ion în curte şi se învârti de câteva ori în jurul vrejului. Deasupra capului avea păstăi mai mari decât un om, pârguite, gata să se desfacă singure şi să împrăştie perlele verzi ascunse. Simţea o chemare puternică să urce pe el. Gândea că dacă Dumnezeu i-a dat minte să nu mănânce boabele răzleţe o avea El vreun plan, ori planul, oricare o fi el, trebuie să fie legat de ce se întâmplă sus. Începu să se caţere. Era mai sus decât casa, decât pomii, străbătu norii şi tot mai avea de înaintat.

Undeva deasupra distingea o bucată de pământ, ca şi cum la capătul vrejului creşteau alte rădăcini. Ajunse acolo şi se căţără pe margine.

Cât vedea cu ochii era un pământ sterp, uscat şi crăpat, dar se distingea o cărare. O urmă, gândind iar cum Creatorul îl îndrumase până acolo cu un scop. După ceva timp văzu un castel urât, negru, cu turnuri strâmbe, care parcă zgâriau cerul. Ajunse la castel. Era obosit, flămând. Păşi în curte şi atunci, precum o capcană uriaşă, poarta din urma sa se trânti cu zgomot. Era prizonier!

Tocmai când căuta zadarnic o cale de ieşire şi se înjura singur în gând că urmărea la mama naibii mesaje de la Dumnezeu, de pe o uşă ieşi un căpcăun. Mare, puternic, hidos, înarmat cu o ghioagă, monstrul l-a prins într-o mână şi se pregătea să-i dea lovitura finală.

-Ce faci? Lasă-mă jos! Mă omori!

-Normal că te omor! Cum să te mănânc altfel, viu? De ani de zile pe aici nu mai e nicio suflare, le-am mâncat pe toate. Şi aştept de ceva timp să urce cineva sau ceva pe vrejul de fasole fermecată!

Ion era împietrit de frică. Simţea răsuflarea puturoasă a căpcăunului care-l apropiase de nas şi-l adulmeca precum pe o bucată aleasă. Deodată lui Ion îi veni o idee:

-Căpcăunule, stai aşa. Tu ai aruncat spre pământ boabele de fasole?

-Eu, păi cine altcineva?

-Şi vrei să le iroseşti aşa, pentru o îmbucătură de carne uscată de om flămând? Se vede că foamea ţi-a întunecat minţile…

-Ce vrei să spui? Mă tragi în piept ca să scapi!

-Nu, zău, nici nu-mi pasă de viaţa mea. Acolo jos nu mă aşteaptă decât foamea şi supărările. Dacă nu găseam azi vrejul ăsta-n curte poate mă şi sinucideam. Cine ştie? Mă gândeam, însă, că jos era o petrecere mare. Când eu am urcat, toţi dormeau încă, răpuşi de băutură şi de durerea picioarelor ce n-au stat toată noaptea, dar când se vor trezi vor vedea că eu lipsesc. Vor vedea vrejul uriaş şi vor gândi că am plecat pe el, în sus….

-Cu atât mai bine, vor veni şi ei aici să te caute şi voi avea ce mânca mai mult timp!

-Hei, se vede că nu ştii oamenii decât după gust. Vor înţelege că aici sus e ceva periculos de eu nu mai apar, vor tăia vrejul şi îi vor mulţumi lui Dumnezeu că nu au fost ei cei care să urce. Asta vor face, garantez!

-Minţi ca să scapi! Şi ce vrei?

-Uite ce-ţi propun. Ai ceva aur sau bijuterii pe aici?

-Am, nenumărate, dar nu-mi folosesc la nimic.

-Uite ce zic, dă-mi cât mai multe şi eu mă întorc la mine-n sat. Nici nu trebuie să le zic nimic. Mă vor vedea doar coborând cu aurul şi vor veni toţi aici, la tine!

Nu ştiu de ce căpcăunul l-a crezut pe Ion. L-a încărcat cu bogăţii şi l-a lăsat să plece. Omul nostru a coborât, cocârjat de poverile strălucitoare şi, cum a ajuns pe pământ, a intrat direct în casă, închizând uşa după el.

Tinerii se trezeau. Mahmuri încă şi-au dat totuşi seamă că săracul satului coborâse de pe drăcovenia din curte încărcat cu mult aur…

Pînă să înceapă Ion să numere ce primise, primii flăcăi se agăţau deja de păstăile groase şi urcau. Mai sus decât casa, decât pomii, străbăteau norii… Ion vru să strige după ei, dar… era deja târziu. Nu mai aveau cum să-l audă. Şi, oricum, cine l-ar fi crezut?

PSJack şi vrejul de fasole” este unul dintre cele mai vechi basme ale lumii. Primul culegător a acestei minunate împletituri de fantasy şi simbolism, istoricul britanic Francisc Palgrave, spunea că originile acestei poveşti se pierd în focurile de tabără la care vikingii frigeau bucăţi de carne din vitele jefuite din satele insularilor. Poate din această cauză în versiunile de început Jack este un hoţ care, mânat de lăcomie, ajunge la casa căpcăunului. Aici este ajutat de nevasta uriaşului să fure şi apoi, în buna tradiţie a adoratorilor lui Thor, păgubitul este ucis… Cîteva secole mai târziu, la 1807, în prima ediţie tipărită a poveştii aşa cum o ştim noi, Jack capătă o scuză pentru comportamentul său, povestitorul – de această dată librarul Benjamin Tabart – spunând că uriaşul îl omorâse în trecut tatăl lui Jack.

Dintre poveştile pentru copii în care imoralitatea e răsplătită cu bani şi nurii unei femei frumoase, Jack şi al său vrej rămân protagoniştii celei mai frumoase, rivalizând cu Ali Baba. Plus că Jack pare a fi clientul perfect al societăţii noastre de consum, el cedând o vacă rotofeie pentru câteva boabe de fasole, doar pentru că un negustor i-a spus că ar fi fermecate! Ce bancă modernă nu şi-ar dori un astfel de muşteriu sau… măcar un marketing director precum negustorul de fasole!

PPS Ioan Luchian Mihalea şi al său grup vocal Song rămân unici în peisajul muzical românesc. Nu contează cât rol joacă situaţia economică sau schimbarea radicală a mediului studenţesc din ultimii 22 de ani, important e că nimeni nu a mai reuşit să brodeze din voci aşa cum o făcea Mihalea. Dacă aveţi timp ascultaţi măcar o dată piesele rearanjate de acei tineri minunaţi… vocile se îmbină cum o fac firele colorate în goblenurile copilăriei. Iar ce au realizat copiii de atunci din hora muntenească Şapte văi şi-o vale adâncă e absolut dumnezeisc! Versiunea e pentru o emisiune de la sfârşitul anilor `70, la a cărei realizare a colaborat şi Tudor Vornicu. Şi încă un lucru, personajul horei străvechi are ceva din lipsa de caracter al lui Jack, propunându-i lupului flămând să-i mănânce iubita în locul său… Sigur, lupului i se oferă şi varianta unei soacre apetisante, dar nu ştim cum s-a terminat povestea!

Mihalea… 18 ani de la moartea sa… 30 noiembrie ar trebui să fie un etern moment de memorare al evoluţiei prin care a trecut presa românească. Atunci – inclusiv eu, nu mă ascund – ne-am aruncat cu picioarele pe trupul şi aşa hărtănit de loviturile nemernicilor care l-au ucis. Public, noi ziariştii l-am mai omorât o dată. Erau alte vremuri, credeam că presa e un fel de semi-zeu pogorât între noi ca să lovească, să pedepsească… Nişte idioţi, asta eram!

PPS Nu am pretenţia să corectez basmele, dar destinul lor a fost de fi povestite la focul sobei, iar fiecare părinte punea în el cam ce învăţături credea că îi vor fi de folos pruncului său. Normal că nu orice versiune nouă e mai bună decât precedenta, dar cine are pretenţia doar de a îmbunătăţi nu cunoaşte satisfacţia de a schimba! Ah, şi o să vă plictisesc până de sărbători cu poveşti de adormit copiii şi vigilenţa adulţilor!

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

One Response to Poveşti pentru Alecsia (1)
Ion şi vrejul de fasole şi ceva Ioan Luchian Mihalea

  1. Pingback: Vine sau nu vine?…. « lunapatrata

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.