Copiii, când sunt mici îți vine să-i mănânci. Când cresc… îți pare rău că n-ai făcut-o cât erau mici!
Dar deocamdată ele sunt mici și le mănânci cu sufletul, le storci de secundele minunate pe care le împrăștie în jurul lor așa cum pielea absoarbe ploaia de vară aducătoare viață și relaxare.
Și simt că întineresc de fiecare dată când o nouă secundă din copilăria lor moare pe altarul creșterii. Parcă fur energia și o ascund adânc în mine.
Iar mândria că una-mi poartă prenumele și alta porecla șterge acreala oricărui tată de fete care-și știe numele pierdut atunci când taina căsătoriei îi va răpi pentru totdeauna ploaia revigorantă, lăsându-l pentru totdeauna pradă îmbătrânirii.
Dar, până atunci, sufletul îmi cântă ca un cintezoi care crede că țipetele copiilor din locul de joacă de sub cuibul său sunt de fapt chemări la primăvară.
PS Despre Alecsia…
PS 2 Despre Sofia…
PS 3 Și povestea unui cântec destul de des ascultat de mine, fie că am vrut fie că nu. Și, evident, lista celor pentru care am scris a ajuns între timp la trei!
