E vineri, nu-s în concediu şi am chef să mă gândesc la moarte şi la ce-o fi după, dacă voi credeţi că o fi ceva după… dacă nu, nu. Poate şi pentru că de câteva zile mi-am amintit o zicală a derbedeilor care spun că o moarte bună e destul de rapidă ca să nu ai timp să te căieşti. O fi timp după să te gândeşti la ce ai făcut sau la ce ai greşit şi, în plus, ştiu sigur, ce e trecut în catastife nu mai schimbăm noi cu o rugăciune, un acatist, o danie şi nici cu o mulţime de mătănii. Şi încă un lucru, cred că e foarte important cine interpretează ce e menţionat în dreptul numelui tău în catastifele Celui de Sus, adică e vorba de un dram de noroc şi e nevoie de ceva vrăjeală când eşti la Poarta Raiului, altfel „smoală” scrie pe cei mai mulţi dintre noi. Dacă e adevărat ce spun preoţii ortodocşi şi acolo e Sfâtul Petru, cu barbă albă şi privire severă, atunci eu, personal, am îmbulinat-o pentru că nu mă văd în stare să-i explic multe episoade din viaţa mea, dar dacă nu e el, ci altcineva…. Vreau să spun că depinde foarte mult de cine e dincolo când ciocăneşti la Poarta Raiului. Şi aşa mă apropii de povestea pe care vreau să o spun azi.
Ea începe în 1881, în New Mexico, şi se continuă şi azi cu succes. Poate cea mai frumoasă poveste a Vestului Sălbatic este cea a lui Billy the Kid, vorbesc despre legendă, pentru că povestea reală e oribilă, pătată de trădări, jafuri, violuri şi crime. Legenda spune că Billy, simbolul banditului iubit de toată lumea (mai puţin, evident, de victimele sale şi de familiile lor), a fost ucis în braţele iubitei sale mexicance de fostul său prieten şi partener, Pat Garrett, devenit şerif. Şi în legendă, şi în realitate, Garrett l-a împuşcat pe la spate, pentru a încasa recompensa, iar apoi şi-a împuşcat şi partenerul care l-a ajutat la uciderea Puştiului. Tehnic, a făcut o faptă bună, scăpând Vestul de un psihopat care ucisese 21 de oameni, de la vârsta de 12 ani la 22. Practic, a dus în legendă numele lui Billy the Kid, pentru că o moarte de erou era tot ce-i lipsea. Câteva luni mai târziu, Vestul era deja plin de balade despre eroul din Lincoln County şi majoritatea se cântă şi azi spre bucuria lăutrică a fecioarelor şi a gospodinelor care visează toată viaţa de pomană la un aventurier care să le sărute pătimaş între două lupte cu sistemul. Şi care, evident, să moară în braţele lor, că doar nu o să-l ia de soţ!
În legendă, graniţa dintre Kid şi Garrett este foarte fină, uneori imperceptibilă, doi desperados din care unul, din motive exclusiv financiare, alege o altă tabără. Viaţa te poartă de multe ori dintr-o tabără în alta fără să-ţi dai seama, de multe ori pentru a şti unde eşti într-un anumit moment trebuie să laşi o femeie să te sărute. Dacă eşti Puştiul, te va săruta aproape bărbăteşte, buzele ei vor apuca bucăţi mari din ale tale şi va părea că vrea să te devoreze, să păstreze în ea cât mai mult din tine înainte de a te pierde pentru o cauză pentru care doar tu şti de ce lupţi. Pe Garrett, femeia îl va săruta la început timid, cu puţină frică, apoi îşi va aduna gura ca şi cum ar vrea ca întreaga ei fiinţă să se adăpostească în tine, să o aperi pentru totdeauna de toţi Billy the Kid din lume.
Pe linia legendei au mers, în 1973, şi scenaristul Rudy Wurlitzer, şi regizorul Sam Peckinpach când au făcut filmul „Pat Garrett şi Billy the Kid”. În rolul primului a fost ales James Coburn, iar pentru al doilea a fost angajat Kris Kristofferson, un texan lungan, chiar dacă originalul Billy nu depăşea 1,75 metri! Muzica a fost făcută de Bob Dylan, prieten şi cu Wurlitzer, şi cu Kristofferson. Şi abia acum am ajuns la episodul relativ inedit din tot acest amalgam de informaţii cu mai multă sau mai puţină legătură cu Billy the Kid.
Dylan a combinat în muzica acestui film folkul, care îl făcuse celebru cu zece ani înainte, şi westernul, din care avea să-şi tragă seva pentru următorii zece. La înregistrări au ajutat Kristofferson şi noua sa soţie, Rita Coolidge, lângă care îşi trăise scurta văduvie după Janis Joplin. Povestea acelei iubiri o puteţi găsi aici.
Un anumit moment al filmului trebuia punctat cu o melodie aparte. E vorba despre secvenţa în care Garrett, în căutarea lui Billy, începe să ucidă oameni alături de care făcuse cândva fărădelegi. În această primă luptă moare şi un şerif local, interpretat de Slim Pickens, un fost campion de rodeo, devenit actorul de westernuri cu cel mai mare procent de filme în care moare. Evident, în toate împuşcat! Ca un fapt divers, Pickens a fost, la un moment dat, simbolul Războiului Rece, pentru o secvenţă dintr-un film propagandistic în care călăreşte o bombă atomică precum un cowboy la rodeo! Urmăriţi secvenţa din „Pat Garrett şi Billy the Kid” şi, spre sfârşitul ei, veţi intui ce a scris Dylan…
Versurile sunt improvizate după imagini, de fapt, chiar înregistrarea originală s-a făcut în timp ce secvenţa era proiectată pe un perete al studioului. Doamne, ia-mi steaua de şerif, nu-mi mai trebuie, mamă, îngroapă-mi armele, nu mai pot trage cu ele…. mă înghite un nor negru, ciocănesc la Poarta Raiului. Aveau să facă înconjurul lumii şi al tuturor stilurilor de interpretare, de la folkişti la metalişti, toţi cei care vor să fie numiţi interpreţi au plătit tribut baladei din westernul prăfuit. Şi încă o fac! Pentru albumul soundtrack, scos în 1974, Dylan a interpretat-o aşa:
Pickens nu moare destul de repede pentru a nu mai apuca să se căiască. Ştim din cuvintele lui Dylan că şeriful ucis în masacrul dintre foşti prieteni ciocăneşte la Poarta Raiului. În privirea muribundului vedem, însă, lipsa siguranţei că îi va deschide cineva. Şi chiar nu ştiu ce s-a mai întâmplat! De la cocaină sau dintr-o delăsare artistică, răspunsul la bătaia la uşă nu-l putem decât intui.
Mă întorc puţin la bătaia de câmpi de la început, dacă Sfântul Petru e la Poartă, şeriful are toate şansele să fie acum pe un norişor, alintat de nişte îngeri care îi mulţumesc că a ajutat la eradicarea bandiţilor, iar păcatele tinereţii poate s-au şters în secundele cât privea eternitatea şi femeia iubită înainte de a muri.
Dar dacă la Poartă e altcineva, poate o femeie?
Ca să înţelegeţi ce vreau să spun, rememoraţi cea mai sălbatică versiune a melodiei. E atât de outlaw că nici nu se aude că muribundul avea pe piept insigna autorităţii. Guns N’Roses, unii dintre părinţii stilului LA sound al hard rock-ului, o cântau altfel în 1987. Apoi, tot sub aura legendei lui Billy the Kid, Jon Bon Jovi avea să readucă sunetul din Oraşul Îngerilor lângă country, scriind muzica pentru „Young Guns”.
Depinde şi ce femeie. Şi cât de onestă cu sine e Portăreasa când ia decizii. Dacă la poartă e o doamnă distinsă, cu liniile corpului atent păstrate şi cu cele ale feţei atent controlate, primul impuls, de ochii îngerilor, e să-l lase pe bietul şerif să-şi tragă sufletul pe un nor din Paradis. Dar dacă vigilenţa supraveghetorilor slăbeşte puţin, proaspătul împuşcat ar putea să guste smoala pentru că l-a inoportunat pe Billy. Şi ce băiat frumos! Dacă e fată sfioasă, lucrurile se complică. Astea sfioase ar putea, măcar din curiozitate, să îi lase pe toţi membrii bandei înăuntru, doar să simtă mirosul adrenalinei când s-or reîntâlni la un pahar de nectar. Sau poate la uşă e eterna mamă, femeia îngăduitoare, cea al cărui păr miroase discret a plăcintă caldă, ea, indiferent cine se uită, i-ar ierta pe toţi şi i-ar primi în Rai doar ca să îi aibă sub ochi. Dar ce spuneţi despre femeia voluntară, care vede în statul la Poarta Raiului o carieră ce merită a fi smulsă din mâinile bărbaţilor? Parcă îi văd pe Kid şi Garrett, alături de toţi complicii sau aliaţii lor, ascultând prelegeri despre ce au de făcut pentru a se schimba şi a deveni nişte oameni mai buni. E de ajuns să dea din cap şi vor fi primiţi în Rai şi, odată ajunşi aici…, îi va ierta ea dacă se apucă din nou de fărădelegi. Răbdătoare, convinsă că parte din misiunea ei e să îi facă pe bărbaţi mai buni, o va lua de la capăt cu prelegerile.
Şi lista ar putea continua la nesfârşit. Eu vă propun, puţinilor care aţi reuşit să nu adormiţi până aici, să faceţi un test cu voi înşivă, pe cine aţi lăsa înăuntru dacă Sfântul Petru v-ar lăsa la Poarta Raiului. Cine vrea să-mi trimită răspunsul îl aştept cu drag. O să vedeţi, sunt sigur, că e mare diferenţă între ce spuneţi şi ce aţi face cu adevărat. Pariem?
P.S. Săptămâna asta a fost ziua unui om alături de care în mulţi ani am redefinit cuvântul de prietenie. Şi de aceea simt nevoia să ascult weekendul ăsta o melodie senzaţională. Vi se va părea o baladă country. Aşa este, dar este un cântec masonic, scris de Roger Miller. Refrenul e aşa: „Stăpâne, când lucrarea mea va fi gata, binecuvântează-mi viaţa măcar cu un vechi prieten…”. Şi eu cred că ar fi o binecuvântare să ai un prieten lângă tine să îţi ţină de urât când ajungi să hrăneşti porumbeii, să vorbeşti de nimicuri şi să nu mai ai nevoie de el, aşa cum era cândva, să îl simţi aproape la o înfruntare, să te ţii de el când cazi sau să savurezi cu el gustul unei victorii. Doar să fărâmiţezi pâine uscată şi să o arunci pe jos.
Am ales o interpretare care nouă ne place, cu Roger Miller, Ray Price şi Willie Nelson, trei oameni pentru care există undeva un Arhitect ce ştie când lucrarea ta e terminată şi te lasă să ridici mistria de la rangul de unealtă la cel de obiect de ornat un şemineu. Unul dintre ei nu a mai apucat să fărâmiţeze pâine, oprindu-se la un Orient Etern. Cine ştie, poate o face acolo?
3 Responses to Am păcătuit, dar am un strop de farmec. Mi-aţi deschide Poarta Raiului?