Dansez pentru tine…

Nu-mi place să dansez – de fapt nici nu știu să dansez, mă mișc mai greoi ca o țestoasă – dar reacționez precum câinele lui Pavlov la anumite cuvinte:
-E melodia noastră! Dansăm?
Când le aud mă ridic automat și îi întind mâna. Îi simt atingerea catifelată în palmă și corpul meu uită că are 110 de kilograme. De regulă când se întâmplă asta un cowboy cu o gravă deviație de sept tocmai constată că orășelul în care s-a născut e neschimbat…

Dansul meu greoi seamănă cu viața noastră împreună. Mie mi se pare că sunt grațios și că fiecare mișcare e inspirată iar ea, mică, delicată, mă readuce unde trebuie, ferindu-mă de coliziunile neplăcute cu alți dansatori din ring. Mă prefac mereu că nu era nevoie de intervenția ei, dar în sinea mea îi mulțumesc.
”Părul ei de aur și buzele precum cireșele…”
Îmi plimb mâna pe spatele ei și ajung mereu la părul mătăsos. De câte ori îl mângâi mă gândesc câte necazuri trăite lângă mine o ascunde vopseaua inspirată din parfumul coloristic al câmpului roditor.
Armonia mă fură și corpul mi se îndepărtează de al ei, dar brațele ei firave se întăresc brusc pe ceafa mea și mă reapropie, lipindu-și de pieptul meu sânii care se întăresc la fiecare nou vers.
Cu timpul, frumusețea ei, amintirile care ne leagă și planurile pe care poate nici n-am apucat încă să ni le împărtășim înving graviația și mi se pare că plutesc, că sunt un fulg de melancolie…
-Au! M-ai călcat!
Ochii măriți, obrazul înroșit îmi spun că am redevenit de 110 de kilograme…
-Scuză-mă, nu am fost atent…
Cowboy-ul se trezea și el din reverie. Asemenea mie avea o dulce sentință… pe viață.
PS Iarba verde de acasă… face parte din duetul de piese prin care englezul Tom Jones a ajutat la impunerea folclorului american în lume. Green, Green Grass of Home și Delialah sunt două compoziții absolut depresive, despre crimă, căință, moarte prin spânzurare… totuși ambele se numără printre preferatele milioanelor de cupluri din lume pentru dans!
Ca și cum pe lângă satisfacția de a ține în brațe ființa iubită, savurăm și perversul sentiment că suntem mai norocoși decât un tip pe care o voce frumoasă nu-l scapă de ștreang…
Green, Green … a fost scrisă de Curly Putman în 1965 și imediat au înregistrat-o două staruri western, Porter Wagooner și Johnny Darrell. Nu a depășit granițele succesului de stil. Nu a făcut-o nici măcar după ce a cântat-o și Jerry Lee Lewis, dar această ultimă versiune a fost auzită de un galez aproape necunoscut, Tom Jones. Versiunea lui, din 1967, avea să ajungă în topul celor mai iubite piese pop din toate timpurile.
După mine, cea mai bună interpretare este cea în care inspirația se întâlnește cu inspiratul… Jerry Lee Lewis și Tom Jones, reuniți în 2006, pentru un album colectiv, Last Man Standing.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.