E atât de cald şi atât de… weekend, încât aş vrea să vorbesc de orice altceva decât politică, economie sau alte subiecte ce v-ar interesa, aşa că azi nu mă citiţi, nu e un text de ziar, e mai mult un fluture despre doamna şi vagabondul, poate cel mai viu mit al lumii moderne. Nu povestea lui Walt Disney despre căţeluşa coker îndrăgostită de un maidanez, deşi e mult adevăr uman în această poveste cu patrupede, ci despre cea mai frumoasă, după mine, evident, materializare a teoriei conform căreia contrastele se atrag. E vorba de atracţia ce apare, uneori, domnilor, staţi liniştiţi, doar uneori, între o doamnă adevărată, doamna cu vocaţie de doamnă, şi derbedeul cu ADN de vagabond, de aventurier. Nu ştiu la care apare prima scânteie sau dacă atracţia unuia trebuie neapărat să primească şi un răspuns. Dar chemarea există, vine de undeva de la îngemănarea sufletului cu trupul, acolo unde se ascunde instinctul sexual. Poate că e vorba de felul unic în care ciorapul fin de mătase se mulează pe blugii jerpeliţi sau de un sărut în timpul căruia colierul ei de perle se încurcă-ntr-o fâşie de piele neagră de care este prins un medalion din os. Schimbând vestimentaţiile, povestea poate fi transpusă în orice epocă şi rămâne la fel de reală. Sau doar de întâlnirea privirii arogante, obişnuită să i se ofere orice, cu privirea nepăsătoare, îndreptată spre orice altă zare decât cea unde raţiunea i-ar spune să meargă. Vă daţi seama din aceste cuvinte ce cald e în Casa Presei?
Vorbesc despre asta, pe lângă plictiseala zilelor de vară, pentru că vreau să vă pun o melodie genială, poate cea mai bună baladă folk rock scrisă vreodată de un englez. O melodie ce trebuie ascultată vara. Lady D’Arbanville cu şi de Cat Stevens. Concepută ca un madrigal pentru trei chitare şi percuţie, piesa te poartă cu gândul la un cavaler rătăcitor ce ajunge prea târziu la iubita sa, în loc să o îmbrăţişeze mai poate doar să o jelească la mormânt. Descrierea pare a fi a unei pietre mortuare din vremurile romantice, o statuie întinsă a celei dispărute. Ritmul piesei e şi el inspirat, sugerează calul cavalerului, galopul lui pentru a ajunge mai repede în braţele iubitei prinţese. Ascultaţi-o, sigur, dacă aveţi răbdare, şi lăsaţi-vă purtaţi de plânsul aventurierului la mormântul de marmură.
Nu e o poveste reală, e un fluture. În realitate, genialul madrigal de chitare este născut din două frustrări ale lui Cat Stevens. Englezul, ce la mijlocul anilor ’70 avea să devină musulmanul Yusuf Islam, era, în 1970, unul dintre marii artişti ai Londrei. Orchestraţia inedită a melodiei este o manifestare a frondei faţă de stilul impus de producătorii de pe Carnaby, dornici să prelungească la nesfârşit succesul mondial al beatului. Şi Lady D’Arbanville există, chiar dacă e departe de a fi o prinţesă inaccesibilă ascunsă sub un bloc de marmură. Numele ei este, trăieşte încă, bine-mersi, la New York, Patti D’Arbanville şi când i-a fost dedicată melodia avea 19 ani, dar era deja vedetă de cinema de 6 ani. Având şi o carieră înfloritoare de model, ea a stat, între 1968 şi 1970, la Londra, având atunci o idilă cu Stevens. El a scris Lady D’Arbanville fiind supărat pentru că ea a plecat, în 1970, timp de o lună acasă. Femeia avea o scuză ce ţine de istoria culturii pop, participa la celebra Factory a lui Andy Warhol. Din supărarea lui Stevens a apărut ideea de a o „omorî” în melodie.
Ştiţi de ce mi-am dat seama comparând fluturele şi realitatea poveştii doamnei D’Arbanville? Că imaginea rătăcitorului îngenuncheat lângă o piatră de mormânt a rezistat mai mult decât cancanul geloziei nebune a unui artist genial, dar dereglat. Deşi normal fluturii ar trebui să trăiască doar trei zile!
2 Responses to Despre căldură, doamne, derbedei şi un artist genial, dar dereglat