Dor de blog…

La început a crezut că lipsea muzica. Așa că s-a ridicat, a pus cd-ul în aparat și a așteptat până ce acordurile au umplut pereții precum heroina din venele cowboy-ului ce se văicărea.

Dwight Yoakam – Carmelita

S-a așezat din nou în fotoliul menit leneviei și a savurat. Și totuși ceva lipsea!

A spus că o cafea era ce lipsea și s-a dus în bucătărie. A privit în ibric până ce caimacul s-a adunat deasupra, ca și cum era sufletul zațului sacrificat în numele unei religii ce încă nu are nume.

Cu ceașca pe măsuța de alături, inspira cu nesaț aroma sud americană. Gustă. Era perfectă, mângâia gura precum un sărut. Și totuși ceva lipsea!

A crezut că trebuia ceva dulce care să spele după fiecare înghițitură de cafea amăreala ce amintea de mohoreala de după o noapte de păcat. A stors două portocale și peste sucul lor a pus o picătură de rom. A privit cum alcoolul își făcea loc prin sângele fructelor și a gustat exact când tăria se înmuiase. O căldură plăcută în relaxa mușchii. Era bine și totuși ceva lipsea!

Câteva zeci de secunde mai târziu, privea cum se ridică fumul dintr-o țigară. Aroma cubaneză, plimbată prin Orientul îndepărtat pe carnea putrezită a unei smochine, umplea locul. Trase adânc în piept și apoi a scos rotocoale de fum. Și totuși ceva lipsea!

Formă de pe telefon numărul ei și a așteptat să răspundă. Nu a răspuns…acum chiar că lipsea ceva! Abia lăsase aparatul pe măsuță când vibră ușor, ea suna înapoi. Amână puțin dar a răspuns.

-Iartă-mă, iubitule, vorbeam pe cealaltă linie. Ce faci? Ai ajuns?

-Da.. voiam să-ți spus doar că..

-Of, și eu te iubesc! Știai asta, nu? Termin repede și vin acasă. Fă-ți o cafea, fumează un trabuc și ajung și eu. Uite, ca să nu spui că-s fată rea poți să bei și un strop de rom. Știu că-ți place.

Închise și vocea ei încă-i vibra în tot trupul. Era perfect, încă un fum, o gură de cafea și apoi romul îndulcit… muzica… și totuși ceva lipsea!

I-au căzut ochii pe laptopul închis. Îl uitase de ceva timp. Provocări noi, relaxări noi. Multe prostii mici sau mari l-au ținut departe de momentul ăla al lui – și doar al lui – când se spovedea și apoi – ca un exibiționist mental – urmărea câți au parcurs spovedania lui zilnică și câți îi iartă păcatul părerii sau sentimentului și câți nu.

Când ea a juns acasă, el închidea laptopul. Pe ecran se estompa un text bizar care se chema ”Dor de blog”… ce conta câți citeau și câți înțelegeau!

PS Povestea acestei piese, pe care să o savurați ca pe o cafea în care ați jertfit zațul pînă la ultima lui suflare, o găsiți AICI.

PPS După mai bine de o lună de pauză chiar îmi era dor de blogul meu!

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

4 Responses to Dor de blog…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.