Astăzi vreau să vă vorbesc despre o melodie country & western care, în 1948, a ajuns în topurile de profil, dar a trecut și de barierele stilului. Este vorba de The Deck of Cards, compusă și interpretată de unul dintre simbolurile genului western, T Texas Tyler. Povestea e simplă și o să-mi permit să v-o expun pe scurt.
În timpul celui de-al doilea război mondial, în campaniile din Africa, un soldat este prins de superiori când desfăcea duminica, în biserică, un pachet de cărți de joc. Ajuns în fața superiorilor pentru a da socoteală, soldatul se scuză cu următoarea poveste:
Asul îmi amintește că e doar un singur Dumnezeu adevărat. Doiarul îmi spune că Biblia e împărțită în două părți, Vechiul și Noul Testament. Treiarul vorbește de Sfânta Treime. Pătrarul amintește de cei patru evangheliști…
Înșiruirea continuă până la micile statistici cunoscute de pasionații de jocurile de cărți, patru culori, cele patru anotimpuri, 52 de cărți, 52 de săptămâni într-un an, 365 de zile pe an, 365 de simboluri într-un pachet clasic de cărți, totul trecând prin dama care vorbește despre Sfânta Fecioară și valetul care îi amintește soldatului de Diavol… Pentru cowboy-ul înrolat, pachetul de cărți era Biblie și carte de rugăciuni.
”O blasfemie” veți spune sau, în cel mai rău caz, o prostioară pentru cefele groase adunate într-o crâșmă plină de fum. Probabil, dar…
Povestea s-a dovedit a nu fi inventată de Tyler, ci apare încă din anul 1762, în notițele unei gospodine din Hampshire, Mary Bacon. Istorioara avea să treacă oceanul și apoi să străbată Vestul Sălbatic, propagată de celebrii medicine men, acel bizar amestec de menestrel și escorc care vinde ceai stricat drept leac pentru orice boală de pe lume.
Povestea ascunde însă ceva, ceva care a făcut-o să dăinuie atâta timp. Simplist vorbind, e scuza ingenioasă a unui păcătos pentru a-și satisface viciul chiar și într-n loc sfânt. Dar trebuie să recunoașteți că, pentru a inventa scuza, cel care o face trebuie să cunoască la fel de bine și Cartea Sfântă dar și unealta diavolului. Speculând, putem înțelege că un păcătos oarecare, având mereu la îndemână un instrument al plăcerii vinovate, intră cumva și în posesia învățăturilor din Cartea Sfântă.
Cum se termină povestea, dincolo de moartea eroului din piesa country? Buna intenție de a învăța Biblia îl duce-n Iad pentru că a folosit un instrument al păcatului? Sau reaua intenție de a juca îl aduce mai aproape de Dumnezeu, învățăturile lucrând în sufletul său precum un antibiotic într-un trup bolnav? Iar ”păcatul cu gândul” nu este și el absolvabil prin căință?
T Texas Tyler – The Deck of Cards
