Eu nu mai pot să tac!

Cei de la tribună depășiseră cu mult orice limită a bunului simț. Vorbeau, vorbeau, vorbeau și iar vorbeau fără să spună nimic. Se lingeau unii pe ceilalți în fund și apoi, uniți în cuget și simțiri, pupau curul suprem cu o ardoare demnă de viața sexuală, nicidecum de o temă plicticoasă ca acuma!

Se lăsă pe spate în scaunul incomod și își puse căștile în urechi. Aha, și dacă-l vede careva ce-o să fie? Le zice el câteva! Să fie mulțumiți că stă în sală în loc să se ridice și să plece trântind ușile!

Muzică…

Merle Haggard  – The Fightin’ Side of Me


Printre acordurile chitărilor tot auzea discursurile! Idiotul care era acum la tribună atingea paroxismul. Nu contau cuvintele pe care le înșira despre șeful lui, privirea spunea mult mai mult… privea puțin în sus, cu pleoapele lăsate, exact cum văzuse că fac prostituatele din filmele XXX cu o secundă înainte de a le fi împroșcată fața cu sămânță! Un bou! Nu mai rezista fără să spună nimic.

Cuvintele i se adunau în gât. Se luptau să iasă. Boul lăsase locul de la tribună liber, dar o proastă se apropia de microfon cu eleganța unei funcționare supraponderale care se pregătește să-ți închidă în nas ferestruica ghișeului.

Dacă tăcea și acuma murea. Asta a început prin a bea apă. Probabil că se pregătea de o serie de pupături în cur care nu putea fi întreruptă doar că ți s-au uscat buzele.

Și umflata avea vorbele la ea. Întorcea fundul lăudat pe toate părțile, ca pe un făt la ecografie. Nimic nu a scăpat nelins de o limbă groasă de laude…

Nu mai rezista. Orice s-ar întâmpla trebuia să vorbească. Situația nu mai putea continua. Dădu jos căștile și se ridică, având și mâna dreaptă îndreptată-n sus.

Balena tăcu, privindu-l ca pe un gândac care face tumbe-n mijlocul bucătăriei. Dacă femeia ar fi avut un papuc în mână…

-Da, domnule Popescu, vreți să spuneți ceva?

Acum era momentul. Nu se putea opri la jumătate. Își drese puțin vocea și se uită la cei din prezidiu. Se simțea ca un rahat care se uită-n ochii apei care urmează să-l înece în canal. Până la urmă ce-o să fie? Trebuia să spună ce are pe suflet. Fie ce-o fi! La dracu’ cu toți pupincuriștii ăștia!

-Da, doamnă directoare, am ceva de spus! Pentru că nu mai rezist! Pot merge până la baie?

PS Mai vizibili din punct de vedere artistic, adversarii războiului din Vietnam au făcut și legea în materie de cum a rămas conflictul de la sfârșitul anilor 60’ în memoria colectivă, dar au existat și voci ale unui mesaj contrar celui devenit ”oficial”, mai ales după demisia lui Richard Nixon. Una dintre aceste voci e a lui Merle Haggard, una dintre legendele muzicii country rebel, care a avut o viziune diferită, arătând că nu numai hipioții scăldați de iubire și LSD se opun unui război nedrept, dar și urmașii coloniștilor învățați de mici să doarmă cu o flintă sub pat. Melodia The Fightin’ Side of Me a fost lansată în 1970 și a avut imediat succes atât la public cât și la critici. Și astăzi este considerată de unii ca fiind un imn al cowboy-ului modern.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.