Iubirea văzută prin ochii lui Alex Mazilu… şi ai mei

Deschise calculatorul. Înainte de mail sau Facebook avea chef să „se plimbe” puţin. Internet explorer… restore previous sesion? Y… S-au deschis simultan două pagini… Prima invadă camera cu sunete.

A doua îl duse undeva în trecutul lui. Pe desktop un tip poza ceva sau pe cineva…

Primul lucru pe care i-l amintea era o după-amiază frumoasă de toamnă. Momentul ăla în care te agăţi inutil de ultimele forţe ale soarelui, deşi covorul de frunze de la picioarele tale îţi spune că e momentul să înghesui şi tu prin şifoniere hainele de vară şi să faci loc celor groase. Luase aparatul cu el gândind că va fotografia pomii dezbrăcându-se, iarba culcându-se sub povara vârfurilor devenite galbene. Când colo… ea făcu câţiva paşi şi se aşeză în dreptul obiectivului…

Se răsfăţa în faţa aparatului ca şi cum un public isterizat o aclama. Nu mai poza pentru el, privea dincolo de aparat, dansa, fiecare nou cadru parcă golea parcul de oameni, făcându-i să se simtă tot mai singuri, tot mai relaxaţi. Deodată erau numai ei doi, stăpâni ai unei lumi în care el îşi fotografia sufletul, transformându-l în biţi, sângele unei inimi auxiliare. Asta îi aminti de un alt moment…

Făceau poze, se încălzeau. În imaginaţia lui hainele dispăreau una câte una, până când natura din jurul lor a recăpătat ce dăruise. O simţea că deja îi e frig şi atunci privea pe lângă obiectiv, sperând că ochii lui o pot încălzi. Seara a descărcat pozele şi s-a mirat, goliciunea pe care putea jura că o văzuse, o fotografiase nu era acolo. Cadrele se succedau şi haina groasă rămânea la locul ei. Crezu că a visat cu aparatul în mână, apăsând mecanic pe buton. Deodată văzu cum ochii ei capătă strălucire de la o imagine la alta şi a înţeles că în acea după-amiază nu fusese singurul care visase…

Fusese un joc, un răsfăţ înainte de a dărui… De aia o iubea…

Când se juca aşa punea stăpânire pe el. Cu totul, până şi pasiunea lui de o viaţă devenea sclava ei. Dar nu îi păsa. Îi plăcea. Dacă nu ar fi atât de grăbită să îi ia totul, i-ar fi dăruit-o el.

Deschise ultima poză din albumul de pe net. Se gândi ce mult seamănă între ele poveştilor oamenilor diferiţi. Privi ultimul cadru până aduse căldura din propria poveste în cea a fotografului din eter. Muzica urlând, fotografiile succedându-se… nu voia să afle dacă cineva privea în calculator peste umărul său sau… cu tot cu povestea lui se plimba pe aleile unui parc învins de toamnă… Şi acolo îşi disputau stăpânirea asupra omenirii cu un alt cuplu ce abia îşi scosese din şifonier hainele groase.

P.S.: Need You Now a trioului Lady Antebelum este câştigătoarea Premiului Grammy, în 2010, pentru cea mai bună melodie country a unui duo sau grup. Premiul venea după un debut fulminant, iar din 2007, când s-a înfiinţat formaţia, au colectat două premii ale Academiei de Muzică Country şi patru nominalizări la Grammy. Interesant (dacă te gândeşti că mai toate poveştile seamănă sau au legătură) este că numele grupului a apărut în timpul unei şedinţe foto în care solista alesese ca decor câteva case somptuoase sudiste, clădite în stilul numit Antebelum, adică dinaintea Războiului Civil ce a îngenuncheat bătrânul Dixie.

P.S. 2: Toată polologhia asta, melodia şi poate prea multele fotografii sunt modul prin care Alex Mazilu şi cu mine vă anunţăm că de luni vrem să facem o rubrică zilnică pe care am botezat-o ”O poză şi o frază”. Unde altundeva decât pe netul nostru cel de prea toate zilele.

P.S. 3: Nu cred că trebuie să vă mai spun că modelul din imaginile lui Alex e Mădălina Puşcalău, iar cine se reflectă în calculatorul personajului din povestea mea… Îl priveşte.

Comentarii via Facebook

comments