Mângâindu-i sângele cu palma bătătorită de patul armei…

Alerga de mult. Frunzele îl loveau cu atâta viteză că uscau pe cămașa lui sângele celuilalt. Trebuia să îl găsească. Nu putea lăsa lucrul neterminat. Cu lama sabiei dădea la o parte tufișurile, sperând că de după frunzele dese avea să îi vadă chipul înspăimântat. Și atunci…
Simți… cu un simț pe care nu și-l știuse până acum… miros de frică. Precum un animal, se orientă după instinct. Știa deja că e undeva în stânga, poate chiar după stejarul ăla gros cât o ceată de flăcăi. De undeva auzi voci… voci de oameni morți, care au trecut dincolo înveliți doar cu onoarea, precum într-un giulgiu. A stat puțin și a ascultat cântecul despre moartea sa sau a celuilalt.

Cântări în mână apărătoarea armei și îi privi în lumină șanțul de sânge pe care se întărea urma primei lovituri dată în acea zi. Mai era loc de sânge pe ea. Pe după trunchiul copacului îi văzu haina murdară de noroiul prin care-l târâse spaima. Se pregăti. Arma luci, iar frunzele tăcură chiar dacă vântul se încăpățâna să fie singurul martor al grozăviei ce urmă.
Fusese o zi grea. L-a așteptat mult, pe drumul pe care știa că vine zilnic. Doamne, a meritat anii de așteptare ca să îi vadă privirea când i-a prins calul de dârlogi și l-a trântit. Mulțumesc, Stăpâne al Lumii, pentru cum mi-au bucurat urechile țipetele lui când oțelul a mușcat prima oară din formele lui rotofeie! Apoi l-a lăsat să fugă, lăsând în urmă dâre de sânge și duhoare. Știau amândoi că nu va scăpa, dar era un joc, un fel de ritual al ispășirii prin moarte a tuturor vinelor…
-Dormi, Popescule?
-Nu, domnule director… Sincer, tocmai la dumneavoastră mă gândeam.
Surâse, privind cum rotofeiul director ieșea din birou, mândru că l-a ridiculizat din nou. Știa că undeva, cândva, într-un Univers mai bun el nu era un funcționar laș, iar directorul fugea printre frunze, murdărindu-și hainele de noroi. Ce se întâmplă aici, acum nu are importanță… trece.
P.S.: Vali Sterian… ”Amintire cu Haiduci”… pentru cei interesați nu e deloc întâmplător să vorbești de el la moartea lui Cristian Pațurcă. Dispărut în septembrie 2000, Sterian a dus Dincolo povestea unui om ce a protestat prin muzică și a făcut artă din chemarea spre a fi rebel, în perioade în care asta înseamna să sfidezi pericolul. De la acest spirit liber a învățat multe Pațurcă și astfel tinerii – deveniți azi bancheri, avocați, ziariști – au bifat, undeva în jurnalul lor intim, momentele înălțătoare trăite în Piața Universității când ascultau ”Imnul Golanilor”. Ca un blestem, atât Sterian, cât și Pațurcă au ars prea repede, trăind… cum să spun eu… alergând mai repede chiar decât puteau să zboare îngerii lor păzitori.
P.S.2: Cândva, din foamea pentru senzațional a gazetarilor ce nu vor ajunge niciodată la înălțimea subiecților lor, am greșit față de Vali Sterian. Textul ăsta e felul meu de a îmi cere iertare.

Comentarii via Facebook

comments