Îi era frig. Umerii i se strângeau, iar mâinile, chiar îndesate în buzunar aveau un tremur enervant. ”Unde dracului e primăvara asta?” Îi venea să urle la trecători, să ia de gât oameni la întâmplare și să le urle în nas că în alți ani el umbla deja în cămașă când venea martie. Dar la cine să urli? Toți mergeau cu capul între umeri. Deodată… O țigancă vindea… ghiocei. Gândi: ”Sunt din aia de seră, cu petalele groase, nici nu cred că miros a pământ! Doar un prost ia un vestitor al primăverii crescut sub o pungă!”
Grăbi pasul, voia să ajungă, să scape de greutatea paltonului, să bea un ceai cald… Dar în minte parcă îi rămăsese albul florilor și îi veni să fluiere refrenul unei melodii căreia nu îi dăduse niciodată atenție.
Guy Mitchell
Parcă nu se mai grăbea. Se uită mai atent în jur. În mâna unei fete văzu un buchet de viorele. Petele de violet se răsfrângeau în ochii ei și se întoceau în stradă ca mici scântei de căldură. Deja pășea mai viu, încercând să țină ritmul cântecului îmbătrânit.
Lumina din ochii fetei îi aminti de Ea. ”Îi aminti”, hm, de parcă ar fi putut să o uite. Se vedea în ochii Ei ca într-o oglindă. Putea să își citească durerea de pe față când, a suta oară, îl respingea. Revăzu Revelionul departe, zilele de după, își aminti cum nu îi venea să mai iasă din casă. Luni de zile, frigul fusese insuportabil. Și umezeala, întunericul…
În loc de birou văzu că pașii îl purtaseră spre ieșirea din oraș. Ah, nu, Dumnezeule mare, nu aici! Nu unde se așezase acum un an și i-a scris primul mesaj crezând că ea va răspunde! La dracu! Corpul nu îl mai asculta. Se opri în loc să fugă de amintirea singurelor clipe frumoase din această iubire, trăite cât inima și mintea făceau planuri în timp ce mâna ținea strâns telefonul, sperând că va vibra a răspuns.
Fluieră în timp ce simțea razele timide ale soarelui îi dezmorțeau oasele. Vedea copaci înmuguriți, iarbă. Vedenii, premoniții sau amintiri despre cum arăta locul cu un an în urmă? Se schimbase ceva? Nu. Neîmplinirea era tot acolo. Îl urmărea peste tot, cum numai un eșec știe să o facă. Și totuși se simțea altfel… Privind natura eliberată de sub pojghița de gheață a înțeles…
Timidă, primăvara își făcea simțită prezența, iar primăvara până și durerile sunt frumoase…
PS Singing the Blues, scrisă de Melvin Endsley, este unul dintre hiturile cu o poveste de lansare demnă de cartea recordurilor. La jumătatea anului 1956, piesa a fost lansată aproape simultan în interpretarea diferită a trei artiști, americanii Guy Mitchell și Marty Robbins și englezul Tommy Steele. Timp de câteva luni, cele 3 versiuni au atins și ocupat locul 1 în topurile americane și britanice. La un moment dat, variantele Mitchell și Steele au ocupat alternativ, timp de trei săptămâni, locul 1 în Anglia. Acest succes nu a mai fost înregistrat niciodată de vreo melodie! Coverurile au curs de-a lungul anilor, cea mai recentă fiind a lui Cliff Richard, în 2009, dar finețea versiunilor din 1956 nu a mai fost atinsă de nimeni. În timp, fluieratul din acompaniament ( sugerând deopotrivă primăvăratecul măcăleandru și naturalețea simpaticilor cockney londonezi) a devenit sinonim trăirilor – puțin stupide, dar reconfortante precum întinsul și frecatul la ochi după un somn adânc – pe care le numim ”astenie de primăvară”.
În 1958, Endsley, Mitchell, Robbins și Steele au încercat să reediteze succesul cu piesa Knee Deep in the Blues dar publicul nu a mai fost la fel de receptiv. A urcat și ea în topuri dar nu a mai atins prima poziție… Ambele piese, însă, sunt menționate în Rockabilly Hall of Fame.
Aveți aici și celelalte două versiuni surori:
Tommy Steele
Marty Robbins
Pingback: Astenie de primăvară! : Alex Mazilu – Daily Photo Blog / Photo Blogging