Minunea de la Slatina. Mărturisire

Știu că sunteți sătui de texte despre Dumnezeu, credință și candele așa cum probabil v-ați săturat de miel, drob, ouă roșii și ilustrate cu iepurași, dar vreau să vă spun o poveste. Reală.

Ploua groaznic. Farurile mașinii abia răzbeau prin perdeaua de apă și fiecare picătură care se lovea zgomotos de capotă părea să spună ”Proștilor, ce căutați afară? Marș înapoi acasă, la căldură!” Nu voiam să le mai aud, așa că am pornit cd player-ul.

Johnny Cash – God’s Gonna Cut You Down

Eram zgribuliți toți trei. Nu ne ardea de nicio sărbătoare. Mergeam după Lumină cu seriozitatea împlinirii unei sarcini de serviciu, dar fără nici un pic de conștiinciozitate. Sărbătoarea ne aștepta acasă, pe masa frumos împodobită. Acum era doar ceva… nedefinit. Poate o obligație.

Am parcat greu, departe de gardul mănăstirii. Aveam ceva de mers pe jos. Ezitam, uitându-ne unul la altul, sperând că unul va spune ”Stați voi aici, mă duc numai eu și aduc lumânarea aprinsă!” Dar tăceam toți.

-Hai, jos toată lumea! A spus soacră-mea, parcă răspunzând rugăminții pe care niciunul dintre noi nu îndrăznea să o rostească tare.

Ne-am alăturat alaiului de umbre care se mișcau greu, tot mai apăsate de ploaia care se aduna în glugi, în haine, în oase.

Curtea mănăstirii era plină. Peste 1000 de oameni, deși locul e departe de orice așezare. Așa se explica parcarea plină. Din privirile lor puteam desluși gândurile. Cuvinte care nu aveau ce căuta în preajma unui altar la adresa ploii și anticiparea gustului fripturii de miel sau cozonacului. Nu era nimic religios în felul cum oamenii ăia căutau ( căutam?) să ne adăpostim sub vreo streașină.

M-am strecurat prin mulțime cu gândul de a intra în biserică. Sigur, mă săturasem de ploaie, dar mai era și bucuria secvenței când preoții ies din altar cu făcliile aprinse. Lumina aia învinge tot în jurul său, ca și cum chiar ar avea ceva dumnezeisc în ea.

La intrare am dat pe spate gluga grea de apă și mi-am dat seama că în acea noapte nu voi mai avea nevoie de ea. O prostie, mi-am zis și am pășit. Pe partea stângă erau înghesuite femei pe ale căror fețe se vedea că împlinesc tradiții, sarcini lăsate de părinți, bunici, iar în dreapta erau bărbați duri, puternici, veniți parcă să recunoască o forță mai mare ca a lor.

Aproape imediat porțile altarului s-au deschis și alaiul de preoți a ieșit purtând și dăruind Lumina. Am prins și eu. Apoi am urmat mulțimea care făcea cale întoarsă spre pronaos. La poartă mi-am dat seama că bărbații nu-și puneau pe cap șepcile, căciulile sau glugile de hanorac. Am mutat candela în mâna stângă, vrând să-mi ridic gluga de la hanorac, glumind în gând că eu n-am să fac mâine coada la aspirină, dar apoi am realizat ceva…

Nu sunt nebun și nici nu am halucinații. Sau, în fine, nu sunt mai nebun decât oricare dintre noi, iar fanteziile nu sunt la mine atât de puternice încât să-mi ajute mintea să construiască realități paralele. Nu beau și sunt convins că, legat de multe lucruri, m-aș comporta ca Toma Necredinciosul, atingând până și mantia Domnului pentru a mă asigura că mintea nu-mi joacă feste. Totuși…

Eram sigur – știam, cumva – că ploaia stătuse, chiar înainte de a ieși din biserică. Nu eram singurul, bărbații din jurul meu pășeau afară purtând căciulile în mâini, iar femeile își dădeau pe spate maramele pe care regulile locului le obligă să le poarte în biserică.

Slujba de afară începuse. Ploaia a stat în ciuda oricărei prognoze. Mai mult, pe cer apăruseră stele, reflecsii bizare ale lumânărilor aprinse ce luminau curtea îmbătrânită. Nimeni nu se mira. Toți așteptau să ne vestească preotul că ”Hristos a înviat!”. Apoi au urmat imnul știut de toți, înconjurarea bisericii în urma soborului și… când totul a fost gata și preoții intrau înapoi în biserică, ploaia a început. La fel ca înainte, ca și cum ”pauza s-a terminat, capul la.. loc sub umbrelă!”

Am ajuns la mașină uzi. Nimeni nu comenta ce se întâmplase, ca și cum ne era jenă să nu fim făcuți nebuni de către ceilalți. În mașină, odată cu motorul a pornit și cd-ul.

Ascultam versurile cântecului și mă gândeam că e ceva dreptate în el. Înainte de acest Paște era o melodie country bună. Acum era o mărturisire.

PS Miracolul e ceva ce deocamdată nu ne explicăm. Știu definiția materialistă, ca și exemplul cu oamenii primitivi care se închinau focului căzut din cer, neștiind nimic despre încărcarea cu energie electrostatică. Tot explicând lucruri, suma miracolelor devine tot mai mică. Mai știu și că, dacă aș discuta cu vreun specialist în meteorologie, aș găsi explicația bizarului fenomen, dar… logica nu mi-ar schimba trăirea de atunci. Și mai e ceva, a crede nu înseamnă neapărat că devii un om mai bun sau mai cucernic, în definitiv cred că Iadul e plin de păcătoși care știau încă din timpul vieții de existența lui Dumnezeu așa cum și pușcăriile sunt pline de oameni care știu de existența Codului Penal…

Încă un lucru, duminică, 15 aprilie, m-a mâncat… am scris pe Facebook – unde altundeva!- de experiența trăită la mănăstirea Slatina, din județul Suceava și nu mică mi-a fost mirarea să constat că fenomenul s-a petrecut în aproape toată țara, doar că oamenilor le era frică să-l recunoască. A fost un miracol, poate explicabil peste ani, dar acum rămâne o ciudățenie cum numai o ființă supremă poate face.

PPS Trebuie să prindeți o dată măcar o slujbă la această mănăstire. E un loc în care Alexandru Lăpușneanu a trăit transformarea urii în moarte, unde Mihail Kogălniceanu a transformat detenția în libertate… e un loc unde credința a supraviețuit oricărei politici.

PPPS Ultimul hit al unui om care și-a trăit viața punând îngerii muzicii să se lupte cu diavolii din sufletul său, Johnny Cash. God’s Gonna Cut You Down este un imn religios al negrilor din secolul al XIX-lea. Cash l-a înregistrat la sfârșitul vieții, dar a fost publicat abia în 2006, după moartea sa, într-o colecție ce transcede stilurile muzicale, așa cum le știm noi, American Recordings V. Videoclipul folosește peste 20 de staruri de toate felurile, singurul lor punct comun fiind acela că Dumnezeu îi va doborî cândva pe fiecare dintre ei pentru păcate! Ca și pe noi, evident.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

3 Responses to Minunea de la Slatina. Mărturisire

  1. Sava Tomoiaga says:

    Hristos a inviat!

    Imi place sa-ti citesc comentariile si gandurile, mai ales de cand am obtinut o „cheie” ca sa pot deschide Facebook. Sa stii ca minuni se intampla mereu, doar ca noi nu avem timp sa le acordam importanta cuvenita sau sa le consideram minuni. Unele lucruri frumoase ca ni se intampla le luam ca pe niste lucruri firesti sau ca si ceva ce ni se cuvenin. Si mama mi-a spus la telefon acelasi lucru…La Viseu a plouat cu galeata, dar in noaptea invierii totul a fost superb…le-a dat oamenilor acest moment de liniste si pace.

    Apoi cu Jonny Cash…mi-am „adus aminte de toate datoriile”. Am uitat aproape de el, desi am „crescut” cu el. Sa te bucurii de toate darurile si sa ai parte de multe lucruri frumoase sau mai bine zis sa dai mai multa importanta intamplarilor de zi ci zi si oamenilor pe care-i intalnesti, deoarece nici unul nu-ti apare intamplator in cale. Toate cele bune, Sava

  2. Emilia Stoita says:

    Dumnezeu a zis..fa un pas spre mine…si eu voi face zece..Asa este si mereu ne arata dragostea lui fata de noi…chiar si prin miracole…

  3. sahas says:

    am trait senzatia asta candva, repetat chiar. e ceva cu energia comuna a oamenilor ce participa si a caror dorinta nerecunoscuta de a le fi mai comod, mai bin, e cumva ascultata fiindca se multiplica exponentialsi datorita momentului si numarului de participanti cu acelasi gand mai mult sau mai putin constient. inca nu mi pot imagina cum ar fi ca o mare masa de oameni sa gandeasva simultan la binele tuturor. sau macar a l celor mai vitregiti de soarta(sau, ma rog, avand la venirea pe lume coordonate mai putin stimulatoare de succes).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.