Vreau de vreo două săptămâni să scriu acest text, dar (pe lângă că nu aveam unde) mă împiedicam de alegerea persoanei sau persoanelor cărora să-l dedic. Primul la care m-am gândit este omul care m-a ajutat să-mi strâng lucrurile din vechiul birou pe care-l părăseam după şapte ani. Nu ai cum să-l uiţi vreodată pe tipul care îţi cumpără cutia în care îţi îndeşi toate nimicurile ce ţi se par indispensabile la firma la care te-ai gândit până şi în ziua în care ţi-ai îngropat tatăl. Apropo, toate au rămas nedespachetate într-un colţ al noului meu birou. Apoi m-am oprit asupra omului (un băiat de viaţă, aşa cum eram şi eu până acum câteva luni, cu sufletul la fel de mare ca şi gura) care încă din ziua în care am rămas şomer s-a gândit la cum să mă ajute să mă întorc cumva la singurul lucru pe care, zic eu, ştiu să-l fac. Până la urmă a reuşit… spre supărarea multora cu care, acum ceva timp, sunt sigur că nu avea de gând să se certe. Un editorial merită şi cei şapte colegi alături de care am reînvăţat să mănânc la împinge-tava. Miile de planuri făcute în ultimele luni şi miile de deziluzii trăite în timp ce alţii sărbătoreau Sfântul Ion, Buna Vestire sau Paştele merită câteva rânduri sau chiar un capitol într-o carte de amintiri de pe frontul iluzoriei vieţi publice româneşti. Apoi sunt trei avocaţi ce şi-au sacrificat familiile vineri de vineri, timp de trei luni, ca să joace texas holdem cu mine. Sau doi copii frumoşi ce ar fi fost în stare seară de seară să pregătească o masă şi o vorbă de încurajare doar pentru a mă ajuta să nu mă cred singur. Multe lucruri frumoase mi-a dăruit viaţa în aceste luni ce ar putea părea cele mai negre din cariera mea, dar rămân măcar un strop arogant şi nu dedic aceste rânduri nici unuia dintre ei, ci… telefonului meu.
Din perioada mea de aroganţă maximă mi-a rămas o pasiune, am cele mai noi şi mai bizare telefoane de pe piaţă. Nu le folosesc la capacitatea lor maximă, dar îmi place să pun o melodie vintage pe un minicomputer mai tânăr ca anotimpul în care suntem. Ei bine, telefoanele mele întotdeauna au sunat neîncetat. De dimineaţa până seara îmi tulburau plăcut liniştea. Nu mă amăgeam că toţi cei care mă întrebau de câteva ori pe zi ce mai fac mureau de grija mea. Ştiam, evident, că majoritatea închideau telefonul şi apoi se lăudau celor de alături că vorbiseră cu mine. Mă sunau după fiecare editorial sau apariţie la televizor ca şi cum cu banalitaţile mele le schimbam filozofia de viaţă. Mă sunau, unii, uneori, şi doar ca să mă salute şi apoi închideau. Ca mai toţi directorii de ziare, umblam cu încărcătorul la mine şi mă alintam că nu mai suport să îl încarc zilnic. Aiurea! Suportam, şi încă foarte bine!
Telefonul a sunat neîncetat şi după ce am dat caseta cu incidentul de la Ploieşti. A sunat ca întotdeauna şi după alegerile prezidenţiale din decembrie. Poate că mesajele din convorbiri se mai schimbau în funcţie de scena politică, dar telefonul tot suna neabătut. A tăcut doar după 5 ianuarie, când s-a închis ziarul Gardianul. Parcă ordinul de a stinge lumina la firma pe care o conduceam a declanşat şi comanda de silent pentru telefon. Brusc pe nimeni nu mai interesa ce fac sau părerile mele despre diverse lucruri. Din zecile de producători care mă sunau zilnic, mai telefonau doar doi, de la emisiunea de weekend a unui fin intelectual şi de la talkshow-ul unei doamne mereu indignate de ce se întâmplă în România. Le mulţumesc acum, în ultimele luni au fost ocazii aproape unice pentru a mă bărbieri şi a mă îmbrăca în altceva decât în hanorac şi tricou.
Nu mă înţelegeţi greşit, nu mă plâng, am primit totul ca pe o lecţie de la un binecuvântat profesor. Mi-am luat notiţe şi am repetat în fiecare zi ca pe o temă din care urmează să fiu ascultat, miza fiind trecerea în clasa următoare. Am adăugat aici şi lecţia oamenilor pe care i-ai ajutat ani de zile şi care, când au simţit că faci ceva nou şi nu fac parte din planurile tale, te înjură pe unde pot!
Până într-o zi… când anunţul cu apariţia ziarului Puterea a fost oficial. Atunci telefonul meu a început să sune din nou! Au dat dracii în el când s-a anunţat că panglica noului ziar o va tăia Mihail Gorbaciov!
Am o obişnuinţă. În fiecare zi de luni îmi schimb melodia de ringtone. În săptămâna în care telefonul a început să sune din nou, alesesem „My Rifle, my Pony and Me” cu Dean Martin şi Ricky Nelson. În ziua în care fostul preşedinte al Uniunii Sovietice a confirmat venirea în România, am ascultat refrenul bătrânei melodii de cowboy de cel puţin 50 de ori. A doua zi de cel puţin 200 de ori… acum… umblu iar cu încărcătorul la mine.
Miercuri, pe 14 aprilie, la lansare, oamenii care nu m-au sunat patru luni îmi cereau autografe pe noul ziar. Credeau poate că vorbesc cu acelaşi om. Că respectăm convenţia „vorbim cât amândoi suntem bine, după aia ne salutăm doar dacă ne vedem întâmplător”. Numai că eu învăţasem ceva.
Poate par patetic, dar nu prea mai îmi pasă de convenţii, aşa că m-am gândit că Dumnezeu a avut ceva în cap de a ales tocmai acea melodie pentru a mă trezi din nou la realitate. Ea face parte din coloana sonoră a filmului „Rio Bravo”, o capodoperă western, marca John Wayne. Momentul în care e plasată e genial, însă. Cei patru sunt asediaţi într-o închisoare din chirpici, ameninţaţi de o armată de desperados, în mijlocul unui oraş în care nimeni nu e dispus să îi ajute. După scena de un calm desăvârşit urmează o luptă de pomină. În caz că nu mai ţineţi minte din copilărie filmul, ei scapă.
Am înţeles la capătul acestor luni lungi că oricâţi oameni ai la un moment dat în preajma ta, de fapt te ai doar pe tine, carabina şi calul. O să vedeţi în lunile următoare că nici nu prea îmi trebuie altceva nu ca să răzbesc, asta ţine de Dumnezeu, nu de noi, ci ca să fiu eu.
