M-am așezat pe banca din parcul din fața blocului și am scos pipa din buzunar. Am umplut-o calm, tasând pe marginea vetrei bentițele de tutun. Am apris-o și am inhalat primul fum cu resturi de caisă, putrezită într-un mormânt de fire groase de tutun, și niciun alt simț nu-mi mai funcționa. Am închis ochii și am tras un alt fum și apoi am dat drumul la muzica din căști. Meditam sau fumam?
Nu aveam nevoie de auz, văz sau de miros ca să știu că teii își începeau ploaia parfumată din fiecare seară și că oamenii care veneau înspre casă încetineau pasul când treceau pe sub coroana ornată cu frunze urâte, delicate și tămăduitoare, ca să lase mirosul să le curețe puțin nările de duhoarea zilei toride.
Nu aveam nevoie de auz, văz sau miros ca să știu că e 6 și că se aud pașii înțepați ai femeii de la etajul 3. Ca în fiecare zi poartă probabil și astăzi un pachet de la cofetărie, în care sigur e și o porție de tort diplomat, plăcerea simbol pe care i-o permite soțului pe al cărui abdomen se cunoștea plinul fericirii în doi.
Nu aveam nevoie de auz, văz sau miros ca să știu că se va deschide ușa blocului pentru a face loc unui maidanez atât de bătrân încât se clatină la fiecare pas. În urma lui au ieșit soții de la etajul 8. Se țin de mână și urmează bietul animal cu pași la fel de obosiți. La anii lor, câinele e poate singurul pretext ca să mai iasă împreună și să se plimbe în fiecare seară. Cei câțiva pași din fiecare seară prelungesc dorința trupului de a mai trece prin ziua ce urmează.
Nu am nevoie de auz, văz sau miros ca să știu că mai e puțin până ce blocul va răsuna de râsul fetiței de la 2, adusă în brațe de un tată puțin cam trecut și cam masiv pentru a mai fi delicat cu prințesa lui. Când o pune jos ca să deschidă ușa, fetița se face că o zbughește, dar se oprește după doi pași, râzând în hohote.
Nu am nevoie de auz, văz sau miros ca să știu că mai încolo se va întoarce, clătinându-se, vecinul de la 1 și apoi, până târziu, vor răsuna țipetele femeii lui și jurămintele că viața nu merită trăită.
Nu-mi trebuie vreun simț ca să știu că e ora când pisica doctoriței de la 7 va trece în balconul alăturat, unde profesorul de muzică pune zilnic, grijuliu, un castron cu cronțonei. Toți din bloc pariam pentru momentul când va trece și doctorița dintr-un balcon în altul.
Nu aveam nevoie de auz, văz sau simț ca să știu că a dispărut tot ce mă ținuse până ieri chiriaș la ultimul etaj al acestui bloc. Că sunt nemișcate masa, biblioteca prea mare pentru câte cărți port eu după mine de la o adresă la alta, bucătăria cu aragazul cu folia din magazin păstrată încă, toate sunt acolo. Lipsești doar tu și puținele lucruri aduse când credeam că facem un pas pentru o viață. Și atunci m-am gândit că poate e semnul să termin pipa, să achit chiria la zi și să-mi iau geamantanul și să plec spre un alt loc unde să aștept un alt pas pentu o viață.
PS George Topârceanu și Nicu Alifantis, o întâlnire între doi bărbați care-și ascund sensibilitatea sub un strat fin de autoironie și lasă să răzbată delicatețea printre cuvinte sau sunete bărbătești. O întâlnire la care micul grec a visat încă din primii ani când a ajuns în București și a testat gustul dulce-amar al chiriașului grăbit până când a ajuns în celebra garsonieră din Piața Romană numărul 9…
Din întâlnire a ieșit o baladă country cu o instrumentație desăvârșită, albumele lui Alifantis fiind aproape toate fotografii ale felului în care se cântă în anumite perioade. În piesa asta lapsteel-ul mânuit de Marius Pop și vioara lui Mihai Neniță dau savoarea hălăduirii western dintr-un oraș prăfuit în altul poveștii plimbării chiriașului prin apuse cartiere bucureștene.
Așadar ce avem? Un Alifantis matur, cântând despre un Alifantis tânăr, așa cum se regăsește el în vorbele lui Topârceanu. Nu am nevoie de simțuri ca să știu că e ceva de bine!
Amanunte despre albumul Mozaic găsiți pe siteul albumului, alifantismozaic.ro .
