A deschis ușa dulapului de fier masiv. Zgomotul ascuțit al yalei l-a făcut să tresară. ”Mă aude cineva?” gândi. A lăsat ușa întredeschisă și s-a apropiat de birou. Calculatorul era deschis pe un blog oarecare. Nu mai avea nervi să deschidă youtube. Profită de cursorul aflat în căsuța de căutare, tastă repede ”muzica” și urmări cu mouse-ul ce postări s-au afișat. A dat pe prima. ”Pe cine interesează ce muzică se aude? Important e să acopere…”
Rapsodia română (George Enescu) – dirijor Sergiu Celibidache
Dădu boxele mai tare. Era semnul convenit cu restul casei că are treabă, că nu vrea să fie deranjat. Se întoarse spre fișet. În spatele huselor kaki era o cutie de plastic. O trase afară. Ca pe ceva fragil o purtă pe brațe până la birou. O deschise. Niciodată nu ar fi combinat maronul cu argintiul. Poate cu auriu… Dar acum mergeau perfect.
Mânerul din lemn era plăcut la atingere. Părea mâna unui prieten. Când îl strângeai, părea că-ți răspunde. Apoi era oțelul, argintiu, rece, calm. Niciun milimetru de ornament inutil, totul era doar eficiență.
Luă șase cartușe din cutie. A rabatat butoiașul și l-a umplut. Era și mai plăcută la atingere. O cântări în palmă. Apoi o balansă pe arătător, simțind că o stăpânește perfect.
O lăsă pe masă și duse cutia la loc în dulap. A închis ușa, ca și cum îi era frică să nu se întoarcă la locul ei, înainte de aș fi terminat treaba.
Melodia s-a terminat. Se auzeau pași. Apoi o bătaie la ușă. Grăbit, băgă arma în buzunar. Știa cine e la ușă, poate sperase să mai întârzie, dar…
-Intră! A spus și s-a îndreptat să-i întâmpine pe cei doi vizitatori.
PS Melodia am selectat-o de AICI
