Nu aveam nevoie de poză ca să o recunosc. De câteva săptămâni, de când corespondam cu ea, fiecare trăsătură din imaginea minusculă de la profilul ei mi se întipărise în minte, în suflet. Acum o așteptam. În ultimul mesaj mi-a cerut să am în mână un buchet de frezii. Ca să mă recunoască, spune ea. Știam deja că sunt florile ei preferate. În câteva mesaje mi-a vorbit atât de frumos despre ele încât parcă le simțeam parfumul suav, punând stăpânire pe întreaga cameră. Sută la sută aș fi avut frezii la mine pentru prima întâlnire.
La doi pași de mine se oprise … ceva. Și dacă o vedeam născând nu aș fi fost destul de sigur că era femeie. Singurul indiciu fiind că purta rochie. Un clopot din ăla modern, cu partea de jos întoarsă ca și cum croitorului îi era frică să nu cadă pe jos ceva din chiloți.
Am închis ochii și mi-am readus din suflet chipul ei. Poza se încheia destul de jos ca să îmi dau seama că sânii ei sunt tari și dulci ca două mere din Grădina Raiului, două și tot n-ar ajunge pentru a potoli foamea unui Adam nesătul de păcat.
Am deschis iar ochii, doar ca să compar norocul meu de a găsi un înger pe Facebook. Arătarea avea sâni, dar nu știai de unde să-i privești. Începeau de undeva de sub gât și apoi parte din ei se aduna înntr-un sutien push-up. Bietele cupe nu puteau face față și printre ele se scurgea surplusul de grăsime. Nu curgea mult pentru că se opreau pe burta ce se înălța amenințătoare spre cer.
De ce nu o veni? Într-un mesaj mai vechi spunea că adoră punctualitatea și știu că atunci m-am gândit că numai un nebun ar întârzia dacă premiul este să-i atingă părul. În poză, părea că până și razele soarelui dădeau înapoi când ajungeau la marginea coafurii ei.
Și creatura de lângă mine avea păr. În fine, avea în cap un fel de căciulă naturală, croșetată de un creator nebun, fără milă față de o ființă deja destul de năpăstuită.
Îmi imaginam cum a ajuns deja și stă ascunsă pe undeva, cum mă analizează, vede florile și anticipează clipa când își va îndesa fața în ele, sperând ca petalele să-i răcorească obrajii de o inerentă febră feciorelnică.
Atunci am văzut și pe ce stă ființa de lângă mine. Probabil picioare sau postamente, niște tuburi poroase, ținute locului de ciorapi a căror textură era serios încercată. Dacă un parizer țărănesc vedea picioarele alea se felia singur!. Degetele, apăsate de greutate se îndepărtaseră ca și cum nu-și suportau unul altuia mirosul.
Fixam degetele când am văzut că se mișcă. Înspre mine! Am ridicat privirea și atunci am înțeles! A cui o fi fost poza de pe net?
-Bună! Vocea ei suna ca și cum voia să forțeze deplasarea unei flegme din zona sugrumată de push-up spre gură. Cu o ultimă privire am văzut că are dinți. Sau colți, în fine, nu am mai stat.
Am plecat în trombă, mulțumind lui Dumnezeu că am fost inspirat și pe Facebook îmi pusesem o poză cu un manechin. Sunt destul de gras, era cald, dar am reușit să mă mișc repede…
PS Nu am scris mult timp, aproape un an ”texte de vineri”. Nimănui nu i-a fost mai dor ca mie de senzația pe care o ai când scrii altceva decât mizeria zilnică.
One Response to Pe Facebook toate femeile sunt frumoase