Poate fiindcă dantura e în cap, unele dureri de dinţi se comportă ca şi cum ar fi inteligente. Apar când ai treabă, te chinuie o zi şi o noapte, dar, când ajungi la uşa dentistului, dispar ca prin minune.
O durere din asta „inteligentă” m-a chinuit şi pe mine zilele trecute şi, după ce o noapte întreagă m-a făcut să muşc din luna plină, m-am decis să o duc la „abatorul de dureri” şi să o văd ducându-se pe gaura scuipătoarei.
În sala de aşteptare eram eu, un tip cu o faţă mai tristă decât a unui fotbalist care află abia după ce a dat primul gol care e poarta adversă şi o doamnă venită probabil direct de la o petrecere. Tipul venise primul, aşa că a intrat imediat ce asistenta a deschis uşa cabinetului.
Dacă vreţi, pot băga aici o secvenţă clasică, cum de dincolo de uşă se auzeau ţipete şi scrâşnetul frezei, cum inima mi se micşora la fiecare scârţâială a fierului în os, dar nu era aşa. Dincolo de uşă era o linişte suspectă, ca în crimele Aghatei Christie.
Am luat o revistă veche de pe masă – ştiţi genul, le găsiţi în orice sală de aşteptare, ca şi cum ultimul lor furnizor de ziare murise de o lună – şi mă gândeam că durerea se ascunsese undeva în măruntaiele capului meu şi că doctorul urma să scobească după ea. Senzaţia e bizară! Inima spune „Şterge-o!” iar mintea te îndeamnă să mai stai. Şi atunci cauţi în jur motive să nu pleci.
Peste marginile hârtiei lucioase, am privit-o pe colega mea de suferinţă.
Am admirat rotunjimile perfcte. Sculptate. Tari ca piatra şi totuşi vii. Albul le acoperea doar cât să le dea strălucire iar nu să le ascundă. Ştiam, doar privindu-le, că sunt reci, parfumate a apa mării şi că dacă le ţii în palmă nu iau căldură, ci te amorţesc precum ochii Meduzei.
Mă gândeam că-s fericite, una lângă alta, obiecte de adoraţie…
Uşa s-a deschis şi tipul a ieşit fără să privească-n urmă. Părea mai trist decât intrase. A fost invitată doamna.
Când a trecut pe lângă mine le-a fluturat doar ca să se joace cu irişii mei. Mi-a spus, privindu-mă doar cât să fie sigură că nu sunt un binoclu uitat pe scaun de altcineva:
-Vă las o poză cu mine cât lipsesc?
După ce a intrat, m-am ridicat şi am plecat.
Nu am crezut vreodată că se poate supăra cineva pentru că-i admiri perlele de la mână!
Pe drum, durerea de dinţi a scos din nou capul.
Foto Alex Mazilu
