Nu mă întrebaţi de unde ştiu, dar fix acum 11 ani a plouat. A plouat mult. „A belşug” ar spune unii, dar eu pot jura că nu toate superstiţiile sunt adevărate.
Copiii dorm. Sting toate luminile din casă şi mă duc spre bârlogul începutului de noapte. În bucătărie, dau drumul la un post de radio de muzică country veche şi mă aşez în spatele unei pipe. Vanilia arsă-n braţele unei caise confiate cuprinde camera, cum umple tot cartierul fluieratul sub geamul iubitei.
Fix acum 11 ani a plouat.
Şi acum abia a trecut o rafală din aia care transformă aerul începutului de vară într-un imens ceai de tei. Mă duc spre balcon să mă cert cu noaptea că-mi strică pipa.
Şi atunci am văzut-o. Stătea lipită de marginea geamului ca o umbră aurie. Părea că nu aude şi nu vede nimic, dar s-a întors imediat când m-am apropiat.
-N-ai somn?
-Stau puţin la aer. Tu? Văd că vrei să scoli tot blocul cu muzică.
M-am făcut că mă întorc să o opresc.
-Las-o acum. Să sperăm că nu scoli fetele.
Am stat unul lângă celălalt, privind apa cum picură din tei. Mi-a zis:
-Ştii? Eşti un tip norocos.
Aştepta să spun „Da” şi să-i aduc o ţigară. În loc de asta:
-Şi tu. Ai luat singurul cowboy de pe aici.
Ochii mei spuneau: „Ai trăit clipe inedite, unice!” Ai ei răspundeau: „Am obosit! Mă simt prizonieră.”
-Da, ce să spun. Ar trebui să vă bage înapoi în rezervaţii.
Am mai tăcut. Adică nici unul nu a rostit cu voce tare: „Eram tânără şi frumoasă şi am irosit timpul cu bătăliile tale inepte. Ţi-am oferit cele mai frumoase cântece, poezii, rochii, bijuterii. Nu aveai niciodată timp. Tu acum nu ai timp de nimic. Şi copiii… Ce e cu fetele?”
În loc de toate astea, s-a întors spre mine şi a spus:
-Fix acum 11 ani a plouat.
M-a cuprins de gât şi am simulat un dans pe ultimele acorduri ale melodiei.
Fix acum 11 ani a plouat şi mă enervează că nu ştiu dacă înseamnă belşug sau noroc. Pentru că sunt diferite.
Foto Alex Mazilu
