Rememora în gând toate amănuntele și se agita. Dacă nu era totul în regulă sau dacă ceva nu va funcționa? Știa că e un prost fie și doar pentru că revenise aici, în minuscula ceainărie, dar… Nu mai avea mult timp… dintr-o privire parcurse locul și se retrase spre separeu. Barmanul era mituit, știa ce avea de făcut și, mai ales, când… Masa lui era pregătită, s-a și instalat ca să nu-l surprindă careva plimbându-se aiurea… Gata! A venit Ea. Exact când știa că trebuie să apară și… exact cum bănuia, era cu Ăla. Văzându-i împreună, regreta că era aici, dar trebuia să termine treaba pentru care venise, oricât de greu era.
Inima stătea să-i explodeze, de furie. Nu o mai recunoștea. Dispăruseră blugii și cămașa sub care îi plăcea să ghicească fiecare detaliu al sânilor. Locul șiretului de piele, prins cu un dreamcatcher din aur, fusese luat de un colier de perle. Era altă femeie, rochia perfect croită, de un negru strălucitor, se mula ca o lacrimă provocatoare pe corpul Ei. Pantofii albi, cu toc înalt, încheiau lumina fierbinte ce pleca din ochi, se răcea printre perle și se transforma apoi în eleganță la fiecare pas al Ei. Rămăse mut, privind schimbarea. Dispăruseră și cizmele înalte, cu flori brodate pe carâmb, brățara din bucăți piele împletite, cerceii lungi…
Urmări cum Ăla îi pregătește scaunul ca Ea să se așeze apoi îl vede cum o așteaptă să comande prima un ceai. Ceai negru!? Doamne, ce-o fi cu Ea? Cum ceai negru? Nu îi lipsea aroma fructelor stoarse în apa clocotită? Ăla a stricat-o de tot! Ce filfizon! Cum o putea idiotul să se miște-n sacoul ăla cambrat? Iar în păr avea probabil un kil de spumă. Un bou!
După ce le-au fost aduse ceaiurile, mânuiau amândoi cu dreapta lingurițele, iar cu stânga se țineau de mână. Peste masa mică, gestul lor părea firesc, parcă un trup se continua în celălalt, într-o armonie simplă, elegantă… atunci barmanul puse melodia. În atmosfera rafinată, sunetele sunau ca rătăcite din altă lume.
Câteva secunde nu se întâmplă nimic. Cei doi stăteau la fel. Apoi Ea își desprinse delicat mâna din a lui, o trase și o strânse ușor, ca și cum se închidea într-o carapace. Privirea se dezlipi de a lui și fixă un punct doar de Ea știut. Părea că visează. De unde era nu vedea bine, dar putea jura că armăsari albi îi brăzdau irișii jenați de soarele ce ardea nemilos o preerie imaginară. A stat așa până s-a terminat cântecul, Ăla neînțelegând nimic. Apoi Ea a cerut nota, el a achitat, i-a ținut haina și au plecat. Ceaiurile se răceau pe masă, nebăute.
El rămase încă puțin. Știa că Ăla putea spune oricui că Ea e a lui. Alți o sută puteau crede la fel, dar nu vor avea niciodată siguranță, așa cum îi și stă bine unei relații cu o femeie atât de frumoasă. El, însă, avea o certitudine, Ea fusese a lui și nimeni nu mai putea schimba asta vreodată.
Trecând pe lângă bar își luă discul. Sigur avea să-i mai trebuiască.
PS Gone Country a lui Alan Jackson este una din tot mai puținele probe că nu a murit stilul country classic ( sau Nashville Sound, cum îi mai spun unii). Este piesa care a dat titlul albumului din 1994 al cântărețului, album ce a promovat 3 single-uri în topul Billboard. Culmea este că 1994 este anul în care Country Music Association a acceptat în cataloagele de country music piese de Jon Bon Jovi, deschizând calea spre acceptarea drept continuatoare a prăfuitelor westernuri a unor piese din rock. Astăzi găsiți în aceste cataloage cam tot ce considerați acum 20 de ani ca fiind rock, hard rock, LA sound. Chiar în fața unei asemenea concurențe și a diferențelor de stil, Jackson a câștigat în cariera sa 2 premii Grammy și a rămas unul dintre cei mai îndrăgiți interpreți americani. Ca o curiozitate… Alan Jackson este una dintre ”emblemele” companiei Ford, evident, pentru o camionetă! Gone Country, scrisă de Bob McDill, este povestea a 3 compozitori ce se regăsesc în country music, după ce au încercat alte stiluri muzicale… adică… o poveste.
Gone Country e un strigăt de disperare, pus pe un ritm optimist, ca un semn că un melancolic nu se opune progresului lucrului pe care-l iubește, dar asta nu înseamnă că nu-i pare rău…
PPS De multe ori m-am întrebat ce înseamnă a cuceri? Până la urmă ține de noroc, de o conjunctură, să fii cu cineva, să ai ceva, dar o cucerire adevărată nu poate însemna doar să păstrezi acel ceva. Pentru un moment sau două, asta poate crede aproape oricine că i se întâmplă cu adevărat… Lecții despre cucerire nu iei de la marile căpetenii care au îngenuncheat cetăți dar nu le-au putut păstra niciodată, ci mai degrabă de la cățărătorul ce își pune steagul pe vârful greu accesibil. Fără să-l aibe vreodată cu totul, dar marcându-l pentru totdeauna…
Pingback: Maria « lunapatrata
Pingback: Poveste de vis (31) « Teo Negură – Trafic cu hituri