De unde stăteam îi vedeam numai labele picioarelor. Călcâiele semănau cu pământul scrijelit de uscăciune. Între buzele galbene ale şanţurilor, se adunase amintirea pământului pe unde călcase. Din când în când, îşi depărta degetele mari de celelalte, precum şipcile unui gard şi, prin crăpătură, se iţea un chip zbârcit, ca şi cum pielea căzuse pe lângă craniul micşorat de timp. Dacă zâmbea, dezvăluia un şirag de pietre îngălbenite, tocite de valuri violente de băutură.
Dar n-o judecam, era muza prietenului meu. Doar o priveam. Şi mă minunam.
Te aştepţi ca o muză să fie o femeie frumoasă, care să aibă o atitudine glorios-graţioasă. Cu o mână ridicată spre Divinitatea de unde va veni inspiraţia, cu cealaltă ţinând marginea unei togi romane, ale cărei falduri cad de pe nuri. Sau poate o femeie care inspiră acelaşi aer cu noi, dar expiră mister.
Sau, în fine, aşa mă gândeam eu că trebuie să arate o muză adevărată. Erau doar închipuiri pentru că nu am avut niciodată o muză. De altfel, tocmai lipsa de inspiraţie m-a făcut să-i mărturisesc prietenului meu că, de o bună bucată de timp, nu reuşeam să scriu.
-E o chestiune de muză, mi-a spus el, după ce mi-a ascultat păsul. Vino la mine într-o zi când am program de scris. Vine şi muza mea. Vei vedea cum se face.
Mă pregăteam de o experienţă înălţătoare, când în atelierul lui a intrat cea pe care în textele sale o numea „Ea”.
Avea o burtă de parcă mâncase toate cărţile pe care le inspirase. Şi mirosul era de hârtie uitată-n umezeală. Când s-a aşezat pe canapea, hainele i-au gemut. S-a întins şi apoi s-a sucit pe-o rână ca să se poată scărpina mai bine în dos. Apoi a rămas aproape nemişcată, în timp ce prietenul meu îşi nota febril fraze pe un carneţel.
După ce şedinţa de „inspiraţie” s-a încheiat, am vrut să văd ce putea scrie un om privind la nefeminina creatură.
Mi-a întins carnetul şi m-a lăsat să văd doar începutul.
„Am vrut să cumpăr toată ţărâna pe care calci. M-am îndatorat şi n-am reuşit să iau decât ceva mai mult decât umbra ta. Într-o zi m-ai privit şi, pentru câteva minute, am ştiut că am deja fiecare bucată de pământ pe care vei călca vreodată. Eram stăpân!”
Am plecat grăbit, poate şi pentru că nu mai suportam mirosul de hârtie umedă.
Din lecţia despre muze nu prinsesem mare lucru. Poate doar ceva despre diferenţa dintre „ce vezi” şi „cum vezi”.
Dar nu ceva foarte important!
Foto Alex Mazilu
