Striptease la umbră

Totul părea la fel ca ieri și totuși ceva parcă nu se lega. Același parc, aleea era neschimbată, banca… până și melodia din căști era cea de ieri.

Joe Cocker – You Can Leave Your Hat On

Dădu mai tare, până când sunetele deveniră un zid între restul lumii și scena pe care urma să se desfășoare un spectacol doar pentru el. De ceva timp își descoperise o mică distracție, un joc la granița dintre pervers și infantil, care ținea doar câteva minute, un respiro de imaginație între plictiseala drumului zilnic dinspre serviciu și lipsa de provocare de acasă.

Îl descoperise din întâmplare. Într-o zi, doborât de căldură, făcu un popas pe o bancă din parcul pe care-l străbătea zilnic de două ori, fără să-i acorde mai multă atenție decât zidurilor pe lângă care trecea dinspre și spre casă.

Descoperi întâi că frunzele unui copac umbreau banca. Îl odihnea. Apoi a observat o fată care hrănea în alee porumbeii. Avea o bucată de pâine, o fărâma în mâini și le arunca. Păsările se înghesuiau la picioarele ei, așa cum probabil făceau oamenii din vechime la soclul statuii vreunei zeițe.

A mai văzut ceva în acea zi. Soarele era dincolo de fată și razele puternice străbăteau pânza rochiei de vară. O deșirau, transformând-o dintr-un paravan gros în fire transparente de ceață. Vedea prin ea fiecare linie a corpului zeității porumbeilor. Amiază după amiază, liniile hrănitoare ale fetei îl transformaseră și pe el într-un adept tăcut al noii religii a păsărilor…

Dar acum era ceva nou. Nou și totodată rău prevestitor. Soarele ajungea la el. Nu mai era obositor, ci, dimpotrivă, blând. Ridică privirea și observă că putea vedea crengile copacului, dezgolite de frunze. Atunci își dădu seama că la picioare avea un covor deprimant, roș-gălbui.

Veni fata, așa cum făcea în fiecare zi. Pâinea se fărâma în palma ei. Porumbeii săreau printre picioarele ei dar…

Rochia ei de azi era mai groasă. Cădea drept pe lângă corp, ca un sicriu pentru forme. Soarele, slăbit și el după efortul de peste vară, nu mai răzbătea prin țesătură. Producea doar o umbră, ca toate celelalte…

S-a ridicat de pe bancă. Începuse și lui să-i fie răcoare. Grăbi pasul spre casă, gândind ” cine are nevoie de o nouă religie? Și încă una a păsărilor…”

PS Nouă săptămâni și jumătate de Adrian Lyne a fost considerat mulți ani drept unul dintre cele mai incitante filme din lume. Erotism din nimicurile care ne înconjoară banale este cheia succesului secvențelor de amor furat dintre Kim Basinger și Mickey Rourke. Scena de striptease, filmată, ca întreg filmul, în 1984, dar nedifuzată până-n 1986, se desfășoară pe un cântec vechi, lipsit de orice apreciere pozitivă până atunci deși fusese lansat încă din 1972.

Piesa You Can Leave Your Hat On vorbește tocmai de erotismul de zi cu zi, de improvizație în iubire și, mai ales, dă o rețetă ușor de împlinit de oricine… A fost compusă de Randy Newman, un compozitor de Oscar și Grammy, dar această melodie nu a prins la început, chiar dacă a fost cântată de regina Etta Jones.

Chiar și pentru Joe Cocker nu părea a deveni un hit, după ce a înregistrat-o pentru albumul Cocker, care ar fi trebuit să marcheze maturizarea lui după anii nebuni de tip Woodstock.

După difuzarea în film, piesa a devenit un monument al sugestivității. Se spune că nu există niciun club de striptease din lume în care acest cântec să nu fi fost interpretat măcar o dată!

Iată versiunea care a devenit celebră:

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.