-Pizza SF, bună seara!
-Sărut mâna! Faceţi şi pizza la comandă sau doar după reţetele dumneavoastră?
-Suntem o firmă nouă, cred că bucătarul nostru ar fi fericit să schimbe reţetele pentru plăcerea clienţilor…
-Ştiţi, îmi e dor de o seară napoletană şi aş dori… Sunt nişte reţete pe care le-am învăţat acolo şi mă întreb dacă nu le puteţi prepara.
-Dacă mi le spuneţi…
-Vreau o porţie mare de pasta e fagioli. Ştie bucătarul vostru cum să le facă?
-Întreb. Nu închideţi…
În receptor începu să sune melodia de aşteptare…
-Mai sunteţi? A zis că da, dar nu ştie dacă să fie cu afumătură sau fără.
-Cu, domnişoară, dar, vă rog ceva. Vreau ca afumătura şi fasolea să le călească în alt vas decât usturoiul, morcovii şi celelalte legume. Să fie precum femeia şi bărbatul care, înainte de întâlnire, se înfierbântă fiecare acasă la el, gătindu-se pentru ce urmează. Să nu le ardă, doar să le schimbe culoarea, să fie ca nişte ochi care strălucesc de dorinţă. Şi apoi să pună supa în fiecare din tigăi, înainte de a le combina. Să scoată din ele ce e mai bun, ca un vis comun cu mari şanse de împlinire.
-Moment, domnule, ”şanse de… îm…plinire”, aşa, am notat.
-La sfârşit să adauge pastele, să fie ca aşternutul moale şi alb în care se contopesc, iar sosul… domnişoară, trebuie să aibă toate aromele cerute de o iubire italiană. Să nu lipsească zahărul şi sarea, ca în orice relaţie vie, demnă de a ţi-o aminti.
-”Iubire.. ita… liană”, am notat. Altceva?
-Aş vrea o pizza napoletană. Dar să-i spuneţi bucătarului că vreau o anumită ordine a ingredientelor, să-şi lase fiecare pe rând seva în blat, aşa cum o iubire devine ce e pornind de la o privire fugară, apoi una insistentă şi atenţia la parfumul ei, urmează prima vorbă, primul flirt… După ce îl unge cu ulei de măsline să pună brânza, şunca şi ciupercile. Apoi încă puţin sos şi ardeiul şi măslinele, ultimele să fie ca ameţeala plăcută din timpul primului drum împreună spre casă. Ah, să nu uite bucătarul, oul din mijloc, trebuie să fie întreg, gălbenuşul să sugereze ochiul acela de pe biserici, care priveşte dezaprobator atâta amestec de păcat. Abia aştept să îl înţep şi din ceea ce părea acuzator se va prelinge o nouă sursă de savoare.
-Am notat, îi spun. Şi… mai am o întrebare, poate indiscretă, cu cine mâncaţi toate astea?
-Singur…
-Dacă vine comanda la ora 22.00 e târziu? Atunci ies din tură şi v-aş lăsa-o eu… e în drum… aduc şi o sticlă de vin. Alb.
P.S.: ”That’s Amore” e poate cea mai cunoscută melodie interpretată de Mister Cool, Dean Martin. Are un ritm ce descrie perfect legănarea adolescentină a bărbatului îndrăgostit. A fost scrisă de Harry Warren pentru filmul The Caddy, a cărui premieră a avut loc în 1953. Se spune că partenerul lui Martin, Jerry Lewis, a cărui carieră era la acea oră mai ”vizibilă” , i-a rugat pe realizatorii filmului să ”bage ceva” ca prietenul său să nu se simtă nedreptăţit doar cu un rol de juneprim, puţin tălâmb. Melodia, scrisă în grabă, l-a propulsat pe Dean Martin. Dintr-un cântăreţ de bar ce doar cocheta cu filmele a ajuns super star, nominalizat în acelaşi an la Oscar! Se spune că, deşi unii aveau origine clară italiană, nici unul dintre cei care au colaborat la naşterea şi lansarea cântecului nu văzuseră până atunci Neapole, totuşi piesa a ajuns acum şi o emblemă italiană! În special comparaţia iubirii cu diversele senzaţii produse de mâncărurile specifice zonei e folosită de restaurante din toată lumea, existând peste 10.000 de localuri ce vând napoletanele pasta con fagioli sau pizza cu ou ca fiind ”That’s Amore”. După film, la puţin timp, Dean Martin reinterpretează melodia, la un show tv organizat de o firmă de pastă de dinţi… se spune că din acel moment a fost lansată eleganţa ce avea să caracterizeze o întreagă generaţie.
Am ales o versiune pe nedrept uitată, în detrimentul celei de studiou, cu introducere corală. Este chiar cea din film, după mine transmiţând mult mai bine jongleria de mâncăruri, dansuri şi momente ale iubirii, toate atât de italieneşti. Iar intervenţiile lui Jerry Lewis mai taie din romantismul ce ar putea părea astăzi desuet.
Se ştie că Martin şi Lewis au rămas toată viaţa prieteni făcând parte din celebrul Rat Pack, gaşca de artişti şi mafioţi ce a ajutat la ridicarea şi apoi căderea lui John Fitzgerald Kennedy. De numele lor se leagă toate poveştile ce dau strălucire şi mister intrigilor ce încep la mesele de joc din Las Vegas, continuă pe străzile din Chicago şi se încheie în culisele Casei Albe… Şi apoi aveau efect în întreaga lume. La aşa putere, cum să fii altfel decât dezinvolt şi mereu zâmbitor!
Încă un lucru, se spune că în preajma Sărbătorilor de iarnă numărul difuzărilor melodiilor interpretate de Martin creşte de aproape 300 de ori faţă de media restului anului… E un omagiu involuntar pentru marele arbitru al eleganţei umane, dispărut în ziua de Crăciun a anului 1995.
P.S.2.: Pastele cu fasole au fost, iniţial, o mâncare ţărănească, complet fără carne, dar, în timp, spun legendele gastronomice, adăugarea kaizerului prăjit a devenit, în special pentru emigranţii din Sicilia, un semn al bunăstării, al desprinderii de sărăcia ce i-a mânat departe de casă. Pizza cu un ou prăjit deasupra – şi evident sosul sicilian de roşii – a rămas neschimbată de-a lungul anilor.
7 Responses to Toppinguri: fasole, paste, SEX, afumătură şi Dean Martin