Puţină lume, din deja puţinii intersaţi, ştie că eu colecţionez poveşti despre melodii. E o pasiune care cere destul de mult timp, dar e reconfortant să înţelegi unele hituri dincolo de linia melodică sau de a şti cine le-a scris. O astfel de poveste merită să o „notez” pe un „colţ de internet” în speranţa că va trage măcar cineva o învăţătură despre scris, despre presă.
Cântecul se numeşte „Carmelita” şi mica lecţie se ascunde în diferenţa aproape insesizabilă dintre cele două versiuni ale sale. E o baladă country-rock despre lumea consumatorilor de droguri, la fel de cunoscută ca temă sau gen precum Lucy in the Sky with Diamonds a lui The Beatles, Mister Tambourine Man a lui Bob Dylan, Cocaine cu JJ Cale sau Sunday Morning Coming Down scrisă de Kris Kristofferson. Carmelita e scris de un artist mai puţin cunoscut în România, deşi şi-a pus amprenta pe muzica multor staruri mondiale, Warren Zevon. A scris melodia în 1972, dar a cântat-o prima oară abia în 1976. Povestea e simplă. Drogatul e un scriitor ratat. Ascultă la radio nişte mariachi şi i se face dor de iubita mexicancă, rămasă în Ensecada, o staţiune din Baja California, Mexic. El e în sevraj la marginea Los Angeles-ului, în Echo Park. Pentru heroină, drogul săracilor, el hotăreşte să-şi amaneteze singurul bun ce ar fi putut în viitor să îl scoată din starea în care e şi în care se afundă, o maşină de scris Smith Corona. O maşină scumpă la vremea aceea, o marcă apărută în 1896 şi învinsă 100 de ani mai târziu de popularizarea PC-urilor. Scriitorul în sevraj o vinde şi e clar pentru oricine că nu mai are niciodată nici o şansă de a nu se scufunda.
Faceţi o pauză şi ascultaţi versiunea lui Warren Zevon.
Acum vine elementul ce, după mine, dă farmec vânătorii de poveşti despre melodii. În 1977, melodia e cântată de Linda Ronstadt, o legendă country, ale cărei rădăcini de familie se duc până în El Paso, ultima localitate din lume care a interzis duelurile cu arme de foc. Ce vremuri!! Fanilor country nu aveai de ce să le cânţi despre Smith Corona, dacă ar fi avut o astfel de maşină de scris ar fi vândut-o şi ei, şi nu neapărat pentru droguri. De valoare pentru ei era un revolver Smith & Wesson. Tot la amanet ajunge. Finalul e şi el acelaşi, drogatul ajunge în închisoarea comitatului. Toţi cei care au mai interpretat melodia după 1977 au făcut-o vorbind despre revolver. Poate şi fiindcă Smith Corona, ca marcă şi produse, se afunda în uitare, iar Smith & Wesson a rămas un nume.
Înainte de a desprinde un înţeles şi pentru gazetarii din această poveste, ascultaţi, dacă vă permite timpul, şi versiunea cu arma în text, în interpretarea lui Willie Deville, un mare artist, dispărut anul trecut, la numai 58 de ani.
Poate pentru publicul mai rafinat din Los Angeles sau New York şi văcarii de la graniţa cu Mexicul e o mare diferenţă între maşina de scris şi revolverul din baladă, dar pentru gazetari nu ar trebui să fie. Cândva, maşina de scris era o armă. Noi am amanetat-o, dar ne-a ajutat mult şi sistemul, iar acum, din puţinii bani obţinuţi pe ea, ne cumpărăm câte o doză din sezaţia că facem ceva senzaţional şi important.
La începutul anilor ’90, cuvintele aveau mare importanţă. Veneam după o perioadă în care nu le putusem folosi. Totuşi, nu aveau efect, scriai şi cuvântul mergea doar la cel care credea deja în aceleaşi lucruri ca şi tine. A durat ceva până ziare ca „Evenimentul zilei“, „Adevărul“ puteau declanşa o anchetă sau puteau provoca o demisie. Apoi autorităţile au învăţat ceva. Spre sfârşitul anilor ’90, erau împărţite juma-juma anchetele declanşate de diversele autorităţi la sesizarea unor articole de presă cu acelea „scurse” spre ziare tocmai de procurorii, poliţiştii sau comisarii de gardă financiară ce urmau să se sesizeze.
Atunci a început „amanetarea” maşinii de scris, sau a revolverului, cum vreţi. La sfârşitul regimului Emil Constantinescu, dezvăluirile curgeau dinspre Convenţie spre presă, în speranţa că Ion Iliescu nu va ajunge preşedinte. Aceea a fost prima campanie în care publicul dezvăluirilor a votat exact împotriva celor care alimentau campaniile.
În 2004 a fost ultima campanie în care dezvăluirile au mai contat, de atunci orice s-a scris în presă a avut efectul contrar. Primari, deputaţi, senatori sau chiar candidaţi la preşedinţie împotriva cărora s-au publicat materiale au câştigat alegerile, deşi multe din datele apărute erau perfect reale şi verificabile. Cele mai bune exemple sunt primarii care au ajuns după gratii după ce au câştigat alegerile cu majorităţi confortabile.
Pe lângă acest efect simplu de identificat pentru oricine, mai e unul: autorităţile au încetat şi ele de mult să se mai sesizeze la ce scrie presa, iar omul simplu, cititorul, privitorul sau ascultătorul, simte când participă, chiar şi prin simpla parcurgere a materialului de presă, la un demers inutil. De foarte mulţi ani am lăsat să se adeverească proverbul „Câinii latră, caravana trece” şi acum ne mirăm că nu se cutremură munţii când scriem sau filmăm.
Sincer, soarta presei de investigaţii spre momentul în care vom exclama „Carmelita, ţine-mă strâns, cred că mă scufund…”.
P.S.: Reproduc mai jos şi versurile baladei
Carmelita
written by Warren Zevon
© 1972 Warner-Tamerlane Publishing Corp & Darkroom Music (BMI)
I hear mariachi static on my radio
And the tubes they glow in the dark
And I’m there with you in Ensenada
And I’m here in Echo Park
Carmelita, hold me tighter
I think I’m sinking down
And I’m all strung out on heroin
On the outskirts of town
Well I pawned my Smith Corona (Smith and Wesson)
And went to meet my man
He hangs out down on Alvarado Street
By the Pioneer Chicken stand
Carmelita, hold me tighter
I think I’m sinking down
And I’m all strung out on heroin
On the outskirts of town
Well I’m sittin’ here playing solitaire
With my pearl handled Derr’
The county won’t give me no more methadone
And they cut off your welfare check
Carmelita, hold me tighter
I think I’m sinking down
And I’m all strung out on heroin
On the outskirts of town
