Din hărmălaia din jur încerca să extragă fiecare sunet în parte. Unul anume îi atrăgea atenția. Ca o geantă de lux uitată într-o groapă de gunoi.
Aurelian Andreescu – Dorul
Peste el cădeau picături murdare de manele puse pe telefon, soneriile bicicletelor duble, țipetele copiilor isterici, ale mamelor exasperate, glumele stridente ale trecătorilor, pârâitul spart al boxelor unei terase murdare. Iar undeva, în spatele melodiei ce răsuna de la un megafon de plajă, se ascundeau frământările mării. De unde era trebuia să facă eforturi să o audă.
Și să-i simtă mirosul, sărat, curat. Dar și ăsta se pierdea în mirosul de alge putrezite, șlapi din cauciuc prost, încinși în picioare nespălate, zeama arsă de soare și foc din tava de shaorma, uleiul gogoșilor, uitat în strachină de la începutul sezonului, cozonacul săsesc nedorit de nimeni, parfumurile ieftine învinse de transpirația corpurilor arse de soare, cremele de protecție devenite platoșe de nisip întărit. Dincolo de aceste mirosuri era apa mării, lovindu-se neputinciosă de diguri, părea turbată că nu reușește să spele mizeria de la marginea ei.
Își reaminti drumul de la ea până aici. Pășise printre grași, slabe, grase, slabi, sâni de piatră, goi, țâțe luptând cu gravitația, funduri din care celulita mâncase și carnea și marginea chilotului, trupuri la care să te uiți, trupuri pe care să vrei să le atingi, trupuri de care să fugi.
Ce dracu’ îl mânase atât de departe de cearceaful în care-și putea ascunde fața și să viseze că e în vacanță în Caraibe? Ah, da, ea-și uitase crema în cameră. Iar el s-a oferit să o aducă și, dacă tot s-a ridicat de pe nisip, a zis că poate și votează. Dacă nu o fi coadă… Uite, nu e nimeni… A intrat.
PS Aurelian Andreescu a fost, după mine, cel mai bun solist de muzică ușoară pe care l-a avut România. Dorul, un cânt superb, scris de Vasile V. Vasilache și Gheorghe Voicu, este o împletire extraordinară de arome populare, ritmuri și orchestrație americane (orchestra Electrecord, dirijor Alexandru Imre).
