Noaptea mirosea a frunze proaspăt omorâte şi inmuiate în apa curată a ploii. Întârziam la fiecare pas pentru că-mi plăcea aroma care se ridica atunci când le striveam sub tălpi. Totul strălucea de la umezeală şi părea că Luna-şi trage seva de lumină din Pământ şi nu că ea-şi revarsă razele peste noi.
Mă duceam spre casă şi drumul îmi creştea dorinţa de a ajunge la căldură, de a mă lăsa dezmierdat, alintat. Ştiam că parfumul unei camere în care e o femeie va trezi, măcar pentru o noapte, adolescentul din mine, acoperit sub chintalul de bărbat matur.
Am ajuns la uşă şi m-am oprit să reaşez buchetul de flori „culese” în grabă dintr-o florărie improvizată undeva la graniţa dintre ape şi asfalt. Am tresărit, de dincolo de uşă se auzeau voci. De bărbaţi!
A durat puţin până când orgoliul meu de mascul şi-a lins rana şi a lăsat ceva spaţiu lucidităţii. Am recunoscut vocile, dar bărbaţii ăia doi nu puteau fi acasă la noi. Era televizorul. Se înfruntau. Dezbăteau. Unul era agresiv, celălalt se bâlbâia. Ce plictiseală, îmi imaginam cum faţa ei se va lumina când mă va vedea în uşă.
Am simţit-o prin casă. Vorbea şi ea. „Ce bou! Uită-te la el!” Şi a continuat cu un portret al celui de la televizor, destul de plastic ca să o facă pe mama lui să-i pară rău că nu a avortat!
Am vrut să bag cheia-n uşă, dar am zis să văd ce se mai întâmplă. „Dragă, eu nu ştiu cum poţi vota aşa un specimen! Dar nu mă mir, din şcoală nu erai tu vreo deşteaptă!” Era momentul să intru, doar prezenţa mea îi va putea oferi scuza perfectă să întrerupă conversaţia stresantă. Intuiam şi cu cine vorbeşte. De vreo lună se certa mereu cu prietena ei din şcoală. Motivul sigur era altul decât cel pe care-l afişau, nu se putea să te cerţi cu un prieten de-o viaţă pentru nişte alegeri!
Am descuiat şi am intrat. O vedeam cum dă deoparte telefonul, îl închide şi opreşte televizorul, totul parcă nu destul de repede pentru a ajunge în braţele mele.
Dar nu a fost aşa.
M-a văzut şi a părut mirată. E adevărat că ajunsesem un pic mai devreme, dar… Mi-a făcut semn că vorbeşte, ca şi cum eu puteam crede că aparatul doar i se prinsese de bucle. Mi-a arătat televizorul şi mi-a făcut semn să tac.
„Da.hai că a venit Alecu! Uită-te la prostul tău până îi dau ceva de mâncare şi vorbim după! Cum? Ai mâncat în oraş? Ah, nu închide, hai să mai comentăm!”
