Portarul s-a uitat la mine ca la un gândac care trebuie să urce un deal ca să ajungă la el. Avea şapcă, uniformă, toate păreau mari, ca şi cum înainte postul fusese ocupat de un uriaş care murise subit de autosuficienţă. Nu aveam chef de discuţii, aşa că am spus doar:
-Sunt băiatul de la pizza. Am o comandă de…
-Mergi drept în faţă. Nu intra aiurea şi stai pe margine. Se circulă în viteză pe culoarul ăsta.
Camera „A”. Nu putea fi greu, din faţă venea un amestec de parfumuri, un fel de curcubeu, doar că, în loc de culori, adunase toate aromele care pot trezi un bărbat. Era miros de mângâiere, de atingere, de apăsare, de sărut, de… hai, că nu intru chiar aşa în amănunte. Pe drum m-am ferit de vreo două rachete, o fată care alerga cu un bulgăre de mătase în mână. Cred că îl furase. Şi un puşti cam efeminat care fugărea o rochie. Cred că voia să o probeze.
De câte ori se deschidea uşa din faţa mea, răzbătea o muzică.
Un ritm care te făcea să te uiţi în jos după paşi de femeie. Da,
eram tânăr atunci şi foloseam pe zi cuvântul „femeie” mai des ca „bună ziua”. Dar nici nu prea aveam cu cine să mă salut în acele vremuri.
Când am împins uşa… Raiul se înmiise doar pentru mine. Vreo sută de femei îmbrăcate de gală se foiau ca şi cum Dumnezeu crease totul şi uitase să facă mărul.
Nu ştiu cum îmi jucau ochii, dar palmele mi se încinseseră atât de tare încât, prin husă, pizza mi se părea rece.
-Ce dracu’ cauţi aici?
A ţipat la mine o doamnă care încerca să se acopere cu o rochie. Cred că era a fiicei ei. Totuşi, o doamnă de vârsta asta cu un copil atât de mic?
-Pizza, doamnă. Am o co…
-Vezi acolo în spate.
„În spate” însemna un buchet de flori. Erau patru, asta însemna… dar trebuia să scap de pizza aia din mână, aşa că m-am apropiat de ele, indiferent de riscuri.
-A dat Domnu’, a pus una dintre ele. Mi-a luat cutia din mână şi s-a uitat la bon şi a aruncat banii ficşi în husă. Simţeam satisfacţia gândacului care urcă dealul şi vede că în vârf nu-s firimituri.
-Ia uită-te la el ce faţă a făcut! Cea care a vorbit s-a uitat cu subînţeles. Eu zic că e mut. Ştiţi ce, eu-i dau un bacşiş gras dacă spune ceva frumos despre rochia mea.
S-a rotit sub ochii mei şi a aruncat scântei de gheaţă. Nu-s eu mare meşter în vorbe, dar cuvintele „bacşiş gras” m-au stimulat cumva:
-Ce să spun? Poate doar că o rochie ca asta bântuie visele băieţeilor care adorm cu Crăiasă Zăpezii-n gând şi apoi, când o regăsesc la maturitate, zâmbesc ca în pătura bunicii. Şi se termină cu decolteul, atât cât îi trebuie unui bărbat să viseze. Mă scuzi dar nu pot să nu remarc şi voalul de pe umeri, tot alb, dar mai subţire, ca şi cum zăpada se topeşte când te apropii de ochi.
Când s-a uitat la mine m-am gândit că poate or fi şi ceva firimituri pe vârful dealului. Mi-a aruncat 10 lei în husă.
-Cam îndrăzneţ pentru un pizza boy! Dar nu era pic de supărare în tonul ei.
-Stai, a spus a doua femeie din grup, dau şi eu bacşiş pentru vorbe.
-Nu pot descrie o rochie roşie cu atâtea margini brodate fără să mă gândesc la rana lăsată de un Cupidon care şi-a abandonat arcul pentru o armă de calibru mai mare. Nu, asta nu e rochie, e sângele admiratorilor adunat în cupele florilor de pe mormintele lor.
Alţi 10 lei au zburat în husă. Prinsesem curaj aşa că m-am întors spre a treia doamnă. A scos 10 lei şi i-a aruncat în husă:
-Te-ai holbat destul la noi! Şterge-o, mie nu îmi trebuie complimente!
-Doamnă, mulţumesc, chiar nu ştiam ce să spun despre rochia asta. Dacă cealaltă roşie e ca sosul picant, asta e ca ăla dulce. Ai nevoie de el ca să înţelegi că ai exagerat cu ingredientele din mâncare. Liniile drepte, funda, e un dar, doamnă, şi te tenteză, dar doar cel căruia îi e hărăzit poate să-l deschidă. Aşa că doar el poate spune ceva de rochie şi dar. Nu, v-aş fi luat banii de pomană, nu-mi vine nici un compliment în minte.
Deja întinsesem mâna după husă, gândind că puţini oameni îşi au simultan mulţumite buzunarele şi sufletul, când a patra a spus:
-Şi eu?
-Lasă-l, dragă, să plece, a câştigat mai mult decât pe pizza!
-Nu, nu mă grăbesc şi pot da şi eu bacşiş, ca să zic aşa, în cuvinte.
-Hai că devii… Spune şi şterge-o!
-Uite, la rochia asta mă gândesc de când am intrat. E un peisaj care merge, e vara, când te aşezi la umbra unui măr şi te rogi sa auzi şuierul unui şarpe. Sunt atât de multe frunze, dar părul roşu te face să ai răbdare, întotdeauna vine toamna.
-Măgarule!
Cuvântul mustrător a plutit prin cameră mai lin decât au aterizat ultimii 10 lei în husă. Am luat-o şi m-am îndepărtat. De unde m-am oprit le vedeam mergând spre podiumul de prezentare. Am stat şi am ascultat aplauzele. Nu se comparau cu vorbele mele!
Atunci am văzut-o pe a cincea doamnă. Ascultase tot.
Se uita la mine ca la un gândac care, sătul, se prăjeşte în soare pe un vârf de deal. M-am apropiat de ea şi… sincer, cred că-mi terminasem cuvintele cu doamnele dinainte, pentru că nu am putut decât să tac şi să mă rog să pot da 10 lei să nu aflu ce gândeşte despre mine.
PS Superbele rochii cu care mi-am îmbogăţit imaginaţia au fost create de Eli Lăslean iar cadrele ale celor de la PhotoNxt au fost surprinse la un eveniment caritabil, organizat în beneficiul copiilor cu probleme grave de sănătate. Doamnele care au plănuit evenimentul au „slujit” ca modele la o prezentare absolut desăvârşită.
PS Son Of A Preacher Man în interpretarea englezoaicei Dusty Springfield e de ani buni în topul celor mai bune 500 de piese din lume. Ultima oară ocupa locul 240. A fost înregistrat dintr-o întâmplare, în 1968. Springfield a făcut o sesiune de înregistrări în Tennessee şi, fiind în patria country şi rock’n’roll, melodiile alese au fost din aceste stiluri, destul de departe de twist-ul care-i adusese celebritatea în Europa. Son Of A Preacher Man zăcea în sertar, după ce fusese refuzat de Aretha Franklin.
Într-o săptămână a ajuns hit. Printre sutele – poate mii – de cover-uri se numără şi al Arethei dar şi al surorii ei.
