Trei bărbaţi stau pe terasa unei cafenele şi fac ce ştiu ei mai bine, se uită după maşini şi după femei. Şi cum prin Centrul Vechi nu trec maşini…
Unul e tânăr, neobrăzat de tânăr, ceilalţi doi sunt la vârsta când ar da şi lecţii, dar s-ar şi arăta deschişi la noi învăţături. Însă cum, indiferent de vârstă, ochii bărbaţilor sunt croiţi la fel, privirile le cad asupra unei tinere ce tocmai se aşezase la o masă din apropiere. Femeia a aruncat un zâmbet înspre masa lor înainte de a se aşeza şi astfel, la adăpostul unei distanţe destul de mari pentru a nu fi auziţi, dar destul de mică pentru a nu le scăpa nici un amănunt din tabloul oferit de feminitatea ei, cei trei au început să vorbească.
-Pun pariu că fata asta iubeşte liliacul, spuse, cu un aer de atoatecunoscător, unul dintre cei doi profesori de ocazie. Am văzut-o când se aşeza. Picioarele ei au supleţea şi fermitatea ramurei de liliac, iar restul… parfum şi flori într-un spectacol alambicat şi magic, aşa cum numai Dumnezeu poate trimite pe pământ.
-Nu ştiu ce să spun, se băgă în discuţie şi tânărul, dar fu rapid întrerupt de al treilea comesean.
-Ştiu că nu ştii. Încă, lasă timpul şi experienţele să se acumuleze şi vei învăţa să citeşti femeile ca pe cărţi deschise pe masă. Dar, dragul meu – de data asta i se adresă colegului de generaţie – te contrazic. Aşa cum e aşezată acum tu nu mai vezi, dar am observat că poartă cercei mari, rotunzi. Îmi aminteşte de corola bogată a narcisei, cocoţată şi ea pe o tulpină fermă, privind peste toate celelalte flori de primăvară, drept în ochii verii ce va să vie.
-Domnilor, încercă din nou să intervină tânărul.
-Lasă, ne poţi mulţumi mai târziu, e păcat ca experienţele să moară în tăcerea păstrată de noi. Dar, amintindu-mi momentul când ne-a zâmbit, parcă luminile mici şi albe din ochii ei îmi vorbesc despre floarea delicată de mărgăritar. Şi parfumul fin cu care a împrăştiat mirosul greu de oraş îmi aminteşte de strădania mărgăritarului de a alunga mirosul de mort al trecerii iernii…
-Domnilor, vorbi din nou tânărul, mi-aş petrece restul zilelor ascultându-vă, dar chiar trebuie să mă ridic, să iau din colţ câteva frezii, despre care absolut întâmplător am aflat că sunt florile ei preferate. Trebuie să mă duc la tânăra din faţa noastră. Am întâlnire cu ea şi, din respect pentru conversaţia noastră, nu ne-a întrerupt când a ajuns, dar nu aş vea să abuzez de răbdarea ei.
Tinerii se îndepărtau deja, ea afundându-şi nasul în buchetul de frezii.
-Frezii… tinerii din ziua de astăzi, nimic nu se mai potriveşte.
Spunând asta, bărbatul ceru nota de plată şi apoi îi spuse celuilalt:
-Mergem? E clar că pe aici nu trec maşini care să merite a fi privite.
