La Bamba

După ce s-a bărbierit a mai rămas puţin în faţa oglinzii. Era un moment bun să repete discursul. Încercă să ia o privire romantică. Sau… stai! Poate ar fi mai bine dură, puţin nepăsătoare. Se încruntă şi miji ochii. Vru să spună primul cuvânt din discurs, dar se opri. Lipsea ceva. Fugi în dormitor, aşa cum era, doar cu şortul pe el. Deschise şifonierul şi sub haine, jos, era o cutie mare de carton. Cele mai dragi lucruri! O puse pe podea şi începu să cotrobăie în ea. Scrisori vechi, o iconiţă, o bucată dintr-un pistol vechi cu capse, le dădu pe toate la o parte şi scoase o cutie mică, de catifea neagră. O deschise, o aşeză peste teancul de scrisori şi se mai şterse o dată pe mâini înainte de a apuca, uşor, cu două degete, un inel de aur alb. Pe el se lăfăia un diamant minuscul, ţinut de o floare din aur. Montura părea mâna unui copil ţinând o comoară.

Se duse în hol unde avea o oglindă mare. Se puse în genunchi, ţinând inelul în mănă. Era încruntat, dar reuşi din privire să dea şi o nuanţă de rugă. Fixă un punct în faţa sa şi încercă să vorbească. Ceva iar nu mergea. Lăsă inelul pe o măsuţă şi merse din nou în dormitor. Se îmbrăcă. Cea mai bună cămaşă, blugii luaţi cu Ea, centura o alese cu grijă. Nu voia ceva ţipător.

În câteva minute era din nou în faţa oglinzii. În genunchi… nu, tot nu e în regulă. Fugi în sufragerie şi puse melodia lui preferată de nuntă.

Acum părea în regulă, Valens îi dădea curaj. Vorbi, vocea îi suna ireal. Se prefăcea, voia să fie cât mai groasă, pătrunzătoare. Era o eroare, putea fi fatală. O va corecta, mai bine vorbea natural. Cuvintele erau mai importante.

Draga mea… Nu e bine! Adică sunt doar ei doi, e clar că i se adresează ei, că doar nu o vorbi la pereţi. Trebuia să înceapă altfel. Dar cum? Ah, gata, ştia.

Scena era clară în mintea lui. Rămân singuri, el se aşază în genunchi, îi prinde stânga cu mâna lui, iar cu cealaltă scoate inelul din buzunar şi spune: Am avut o mulţime de visuri, pentru unele am muncit ani întregi şi când le-am realizat am zâmbit câteva clipe, minute, ore, poate zile şi apoi le-am uitat. Aşa că îmi trebuie un vis pe care dacă îl împlinesc să mă bucur de el o eternitate. Visul meu acum e ca la mormânt să mă plângi doar tu, să fii lângă mine până ce orice aspiraţie aş avea, orice reuşită sau eşec mi-ar da Cel de Sus se va risipi precum mirosul prafului de puşcă după o bătălie. Vreau ca orice amintire am de acum încolo să fie a noastră. Să te simt până în ultima mea clipă aici. Vreau, dacă şi tu vrei, să fii soţia mea. Se pregătea să mimeze cum ea i-ar spune ”Da” şi îi pune inelul pe deget, urmând ca banda simplă să călească pielea pentru locul unde va veni cândva verigheta când telefonul lui vibră. Tresări şi citi: ”mesaj nou”. Deschise, era de la Ea: ”Te iubesc”. Scrise repede ”Şi eu”.

Apoi avu un impuls, la dracu cu toate pregătirile, scrise ” Vrei să fii soţia mea?”. Apăsă pe sent şi aşteptă ca un copil care ştie că după o boacănă vine şi o sancţiune. Telefonul vibră din nou. Îi era frică. Nu citi mesajul, îndesă cutia cu inelul în buzunar şi ieşi repede din casă. Simţea că până la urmă va ieşi bine.

P.S.: „La Bamba“… cine nu a ascultat niciodată melodia asta! Îşi leagă numele de una dintre cele mai tragice poveşti din lumea artistică, cea a meteoricului star Ritchie Valens. Pe numele său real Ricardo Valenzuela Reyes, acest american/chicano a revoluţionat muzica, influenţând carierele unor muzicieni precum Carlos Santana, Freddie Fender sau Los Lobos. Şi a făcut asta în doar doi ani de carieră, între 1957 şi 1959. Pe 3 februarie, un avion de mici dimensiuni se prăbuşea în zona Clear Lake, Iowa. Pasagerii au murit, trei legende rock-n-roll, Buddy Holly, J.P. ”The Big Bopper” Richardson şi Valens. Istoricii îi spun ”Ziua în care a murit muzica”. Din fericire, muzica lor nu a murit. Valens avea doar 18 ani, dar o piesă a sa, „La Bamba“, urma să facă istorie. Şi acum, după 52 de ani, rămâne singura necântată în limba engleză din topul Rolling Stone All Time Greatest Songs.

Puţină lume îşi aminteşte însă că hitul nu e scris de Valens, ci este o melodie mexicană… de nuntă. Este un fel de ”vals al miresei” care, la începutul secolului trecut, era nelipsit la debutul nunţilor mexicane. Obiceiul cerea ca, pe acest cântec, mirii să facă mişcarea zapateado, acel joc mărunt din picioare, între ei fiind întinsă pe jos o panglică roşie, simbolizând că legătura dintre ei devine ”de sânge”. La sfârşitul dansului, bucata de pânză trebuia să fie împăturită ca o fundă ce să-i unească pe cei doi toată viaţa.

Valens, care, în ciuda originii sale mexicane, nu ştia limba spaniolă, a învăţat cuvintele de la o mătuşă, fără a înţelege ce înseamnă. Celebrul vers ”Yo no soy marinero, soy capitan”  simbolizează promisiunea bărbatului că nu îşi va înşela soţia. Ritmată rock-n-roll piesa a devenit rapid un hit, fiind lansată în formula nouă în anul 1958. A intrat atât de adânc în conştiinţa publică încât eforturile multor formaţii celebre de mariachi nu au mai putut să o reimpună ca un melodie populară. Este pentru totdeauna cântecul, de debut şi de lebădă, al lui Valens. Peste 90% dintre reinterpretări – şi e vorba de vedete de prim rang – au tenta dina nii ’50 dată de chicano. Nu-şi mai aminteşte nimeni nici măcar că, în 1956, Harry Belafonte a încercat o versiune în stil calypso!

Încă un amănunt, se spune că tânăra vedetă iubea atât de mult tradiţiile rudelor sale încât voia ca la nuntă să danseze La Bamba. Nu a apucat…

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

10 Responses to La Bamba

  1. Pingback: Maestrii condeiului : Alex Mazilu – Daily Photo Blog / Photo Blogging

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.