O rochie ca o declarație de dragoste. Inutilă

Nu mai știu cum m-am trezit într-o dugheană maronie, cu miros de lemn, înconjurat de suluri de stofă de toate culorile. De la un radio auzeam o muzică veche precum tiparele îngălbenite împrăștiate peste tot. Mașinile de cusut dintr-o încăpere alăturată țineau ritmul.
Stonewall Jackson – Why I’m Walkin’

Ea îmi promisese că mă va lăsa cu mașina unde aveam treabă, dacă o aștept câteva minute, cât probează o rochie la croitorie.  Așa că iată-mă încadrat de doi bodyguarzi hidoși, două trunchiuri de manechine care vegheau lângă ușă, învelite în sacouri cu toate cusăturile desfăcute, ca după o autopsie, cu linii mărunte de cretă pe piept, ca și cum un student urma să învețe pe cadavre cum se fac operații estetice.
Pe un podium mic, ea stă cocoțată, purtând o rochie abia însăilată. Un bătrânel minuscul, îmbrăcat cu un costum cu cel puțin două numere mai mare, scoate tacticos câte un ac dintr-o pernuță prinsă cu un elastic de mână și apoi, cu limba între dinți și un ochi mijit, prindea câte o cută între degete și o străpungea. Mă treceau fiori de câte ori făcea asta, simțind eu, de la distanță, cum vârful rece trece la câțiva microni de piele.
Cu ochii pe ceas m-am trezit spunând ”Eh, femeile, sunt dependente de fiecare detaliu, noi bărbații…” Speram ca, din solidaritate masculină, tipul să-i dea bătaie și să mă scape mai repede din dugheană. În loc de asta…
-Domnul meu – spuse bătrânelul, înfigând încă un ac – rochia nu e un accesoriu feminin, ci masculin.
E clar, mi-am zis, caut solidaritate bărbătească la unul care e pe invers!
-Ia uitați-vă aici – a întors biata femeie și mi-a arătat umărul ei stâng, pe care trona un volan uriaș – crezi că pentru ea a ales modelul ăsta? L-a ales din instinct, e un mesaj pentru dumneavoastră. Umărul dezgolit înseamnă că a făcut primul pas spre dumneavoastră. Depinde de pașii tăi acum să se dezgolească și celălalt. Ah, floarea, volanul de pânză… o ofrandă, un accent pe ceea ce ai de făcut.
Începuse să mă enerveze, dar acele treceau tot mai aproape de pielea ei, așa că am tăcut. El nu.
-Ia priviți aici – îmi arăta decolteul larg, aproape lipind degetul murdar de cretă de sâni – ce vrea să vă spună cu liniile astea, drepte, ferme? Linia ocolește la limită partea de carne spre care mâna ta s-ar duce din instinct. Linia decolteului te ademenește și totodată te pune la respect.
Cred că tocisem ceasul cu privirea. Omul nu se lăsa. Acum ea era întoarsă cu partea dreaptă spre mine.
-Te uiți – încă un ac luci în lumina palidă, făcându-mă să nu răspund – la crăpătura asta. Dacă umărul gol se vede tot timpul, piciorul iese doar la anumite mișcări, ca și cum prinde câte un moment propice să îți spună că e nerăbdător, gata de joacă. Privește talia, știi, bănuiesc, ce e în zonă. Rochia curge de aici ca un cerc de cascade, toate cu un singur izvor…
Deja, recunosc, îl urmăream cu atenție. Vedeam liniile descrise de el cu alți ochi.
-Dumneata, domnul meu, te grăbești, iar femeia asta suferă ca să-ți vorbească prin linii și tăieturi în mătase! Rochia asta e o scrisoare de iubire nu o îmbrăcăminte oarecare. Nu vrei să fie perfectă? Privește și…
-Domnul meu – i-am răspuns, un pic mai liniștit, văzând că a terminat toate acele din pernuță – toată declarația asta mai e valabilă dacă suntem doar colegi și s-a nimerit să mă ducă astăzi cu mașina?
Părerea mea e că unii bătrâni sunt ursuzi și ciudați. Tipul mi-a aruncat o privire ca și cum se uita la un rahat uscat pe covorul din sufragerie și a tras draperia camerei de probă. M-a mai ținut un sfert de oră înainte de a decreta că rochia va fi gata săptămâna viitoare. Nu vreau să repet ce ne-a spus la plecare.
PS Stonewall Jackson este unul dintre părinții muzicii country clasice, considerat, în anii ’50, unul dintre regii muzicii honky tonk, adică… lăutărescă, de cârciumă. Hitul Why I’m Walkin’ a fost lansat la sfârșitul perioadei sale de glorie, în 1960.
Născut în 1932, Jackson este cel mai bătrân protagonist al celebrului show country Grand Old Opry, drept câștigat în instanță, unde a atacat eliminarea sa din distribuție din cauza vârstei.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

3 Responses to O rochie ca o declarație de dragoste. Inutilă

  1. Pingback: În dulcele stil clasic… « Lunapatrata – Poezie,ganduri,muzica…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.