Nu a mai fost așa de frig în august din anul în care am divorțat prima oară. M-am adăpostit de ploaie într-o cafenea. Prima care mi-a ieșit în drum.
Era aglomerat și am tras concluzia că nu eram singurul care uram într-o zi atât de rece apa picurându-mi pe ceafă. Aerul înjumătățit de fum mirosea a bere vărsată pe lemnul prost lăcuit al meselor. Nu știu de ce-i zicea ”cafenea”, am hotărât să fiu singurul care-i respectă numele și am cerut o cafea. Am gustat ce mi s-a servit și imediat am înțeles de ce nimeni nu bea acolo cafea. Ba chiar m-am uitat după boul care probabil urina în expresor.
Mi-am aprins pipa, aruncând și fumul meu în menajeria de tutunuri mai bune sau mai proaste din încăpere. Atunci am văzut că nu sunt singur la masă.
Bărbatul de lângă mine arăta exact ca în amenințările pe care mi le aplica în tinerețe mama, când refuzam să renunț la fumat, băutură și nopți pierdute pe altarul unde ardeau nurii gospodinelor așezate astăzi la casa lor.
-E frig. Și umezeală.
Nu prea aveam chef de conversație. Totuși i-am răspuns:
-Ai văzut asta la meteo sau ai ieșit săptămâna asta din spelunca asta?
A râs.
-Nu e nevoie de niciuna din astea. Știu cum e afară după cum trosnesc dimineața mâinile. Tu nu? Văd că nu mai ești un puști.
-Ești doctor?
Nu i-a păsat că-l luam peste picior. În loc să-mi răspundă a scos de sub masă o chitară.
-Și crezi că de la asta nu mai trosnesc oasele?
Nu-mi imaginez un remediu pentru genunchii și coatele care ”citesc” buletinul meteo.
-Vedem. Uite cum facem. Îl cunosc pe barmanul de aici…
-Nu știu de ce nu mă miră…
-Vorbesc și ne trece comanda pe caiet. Eu te tratez cu un cântec. Dacă mâine nu te dor oasele, vii aici și plătești. Dacă te scoli tot trosnind, plătesc eu și cafeaua ta.
Am acceptat cu o mișcare din cap și el a început:
M-a enervat cântecul lui, mai dependent de ani și ploaie decât articulațiile de la picioare. Am plecat, încercând să-i uit mâinile strânse pe gâtul chitarei.
A doua zi, cântecul mă bântuia. Aerul îmi mirosea inexplicabil a tutun, bere și a fum de la altarul unde ardeau nurii gospodinelor redevenite miraculos fete lipsite de inhibiții.
Poate era de la soarele care răsărise iar pe strada noastră. Poate de la cântec. Habar nu am, dar m-am dus să plătesc nota.
Unde țineam eu minte că era cafeneaua am dat de un magazin de antichități. La ușă era un tip care mi-a spus că a fost cândva acolo o cafenea, ”cam în vremea studenției”, dar că s-a închis de mulți ani.
În geam am văzut o chitară veche și puteam să jur că o mai văzusem cândva, ieșind de sub o masă atât de prost lăcuită încât sugea berea irosită de bețivii neatenți la ce e important.
Nu am cumpărat chitara, deși am fost ispitit. Nu e bine să arunci banii pe visuri.
PS Unii spun că Adrian Ivanițchi este cel mai bătrân folkist în activitate. Mie nu mi se pare, pentru că muzica lui a înlemnit undeva în tinerețea noastră, când, în podul casei de cultură a studenților, unul lua o chitară, altul o poezie și apoi ardeau pe altarul libertății tone de nuri și vodcă.
Acum câteva zile, Puiu Ivanițchi mi-a oferit un leac împotriva melancoliei, într-o seară când ne ascundeam de frigul serilor din Sighetul Marmației. Și a sosit momentul să-i mulțumesc.
Foto Alex Mazilu
Muzica Adrian Ivanițchi
