Moş Crăciun, să te spânzuri cu cravata pe care mi-ai adus-o!

Dragă Moş Crăciun,

Cred că ajunge cât ţi-ai bătut joc de mine! De zeci de ani, învăţ poezii, colinde, sunt cuminte, mănânc tot ce am în farfurie şi seara nu pun gura pe dropsuri! Iar tu ce faci? Îţi respecţi partea contractuală care-ţi revine prin tradiţie? Evident nu!

Cam de când am învăţat să scriu ţi-am trimis scrisorile despre care orice puşti crede că le citeşti cu atenţie, cumpăneşti gradul de cuminţenie şi apoi te pui pe împachetat maşinuţe, soldăţei sau păpuşi. Simplu, doar că eu am ajuns să cred că fie habar nu ai să citeşti fie nu dai bani pe hârtie igienică, scrisorile de la copii fiind de ajuns pentru tine, elfi, spiriduşi reni şi ce mai ai tu pe acolo.

Un exemplu: când ţi-am cerut o cravată? Sau, mai rău, ţi-a cerut vreodată cineva cravată? Şi, cel mai grav, ştii pe cineva care să fi cerut o cravată maro căcăniu, cu crenguţe verzi vomă de căţel otrăvit şi clopoţei care arată ca nişte testicule de berbec prinse cu şnur roşu?

Să îţi mai amintesc de unde ştiu că există astfel de cravate? De la tine am aflat, acum 3 ani, când s-au împărţit darurile de sub pom. Te ascunzi după fusta soacră-mii, spui că ea a ales darul şi mai şi foloseşti ca alibi faptul că femeia, nevinovată, fără să ştie ce e în pachet mi-a spus: Uite ceva pentru tine care să îţi amintească de mine!

Ca şi cum există pe lume vreo soacră care crede că poate fi uitată de ginere! Clar, o minciună care să-ţi acopere incompetenţa. Nu mai spun că e mare diferenţă între ce mi-ai adus şi ce îţi ceream eu în scrisoarea pe care, conştiincios, ţi-o trimisesem. În fine, o bilă albă pentru tine este că nu i-ai arătat soacrei scrisoarea de la mine. Oricum, eram băut când am scris-o şi un pic influenţat de postul ţinut de nevastă-mea.

În anul următor, cravata frumos împachetată stătea cuminte sub brăduţ, având pe ea o etichetă cu numele unui văr. Tu ai intrat cu alaiul de hohoho-uri şi toţi am cântat, ne-am prostit şi ne-am bătut cu crenguţe. De căcat, ştiu, dar eram optimişti, sperând ca măcar o dată ai citit scrisorile.

Se împărţeau darurile şi mi-am auzit numele. Mi-ai întins o cutie măricică, în care ghiceam tutunul aromat la care râvnisem de faţă cu nevastă-mea, când ai spus:

-Dar de ce nu porţi, fiule, cravata primită anul trecut?

-Ce cravată, Moşule, mă confunzi!

-Eh na, cum să uite Moşul, era o cravată maronie…

Nu îmi era teamă decât că o vei descrie şi vărul o va recunoaşte când îşi va deschide pachetul. Mă vedeam smerit, explicându-i soacrei cum e cu darul primit din mâna ei şi ascultând o predică despre ce nedreaptă e viaţa, că munceşti să creşti o fată aşa cum trebuie şi vine orice netrebnic şi şi-o bagă-n munca ta…

-Ah, mi-am amintit, dar aia e o cravată de purtat doar la ocazii speciale!

-Şi Ajunul la socrii nu e o astfel de ocazie?

Moşule, tu ţii cu ursul? Apoi m-ai trecut cu vederea şi ai ajuns la vărul în cauză.

E al treilea Crăciun de la cel în care am privit cravata. Nu vreau să îmi amintesc cum s-a terminat precedentul. Nu credeam că există atâtea cuvinte care să descrie un nerecunoscător.

Sunt în faţa oglinzii şi îmi potrivesc nodul la cravata, răscumpărată cu greu de la vărul despre care nici nu bănuiam că are atâtea necazuri financiare! Strâng nodul şi mă gândesc că e gâtul tău.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.