Ce copil nu își lustruiește ghetuțele și nu le pune la ușă în ajunul Sfântului Nicolae? Fiica mea mai mare – îi spun așa doar ca să o deosebesc de cealalată, Sofia, pentru că nu are decât 5 ani și un pic – nu face excepție. Cu cele mai frumoase botine în mână – evident o coincidență, sunt și cele mai voluminoase – s-a apropiat de ușă, le-a așezat cât mai aproape de intrare, parcă vrând să prindă cele mai grele cadouri pe care Moșul, obosit, va încerca să le lase primele din brațe.
După ea venea Sofia, târând o cizmă uriașă de cauciuc, culeasă probabil de prin grădina abandonată acum designerului iernii. Ca să marcheze totuși obiectul, îndesase în cizmă o păpușă destul de moale, atât de înzorzonată și de urâtă încât numai un copil de 2 ani putea să se uite la ea tandru și să spună ”Pis”.
-Pananam! A spus Sofia, arătând bucata de cauciuc înmaronită de noroi.
-Taci, Zuf! Alecsia s-a întors spre soră-sa și i-a astupat gurița cu mâna. Ne aude Moșul și nu mai lasă cadouri!
Cumva Sofia s-a eliberat și a ținut să repete ideea care stătea să declanșeze un conflict cu Alecsia: ”Pananam!”
Patru adulți, un copil, o broască țestoasă și un număr considerabil de pisici – dintre care 3 negre, despre care se spune că sunt mai înțelepte – nu am reușit să înțelegem de ce spune Sofia ”pananam” și la pantofi și la pantaloni. Am alocat fiecare dintre noi mult timp subiectului, dar nu i-am dat de capăt, cel mai frustrant fiind că nici măcar ea nu va putea să ne mai ofere o explicație atunci când va vorbi mult mai bine decât o face acum. Ne-am mulțumit să mutăm, în dulapul ei, pantalonii cât mai departe de raftul cu pantofiori, măcar să nu provocăm traume copilului când urlă ”pananam”, cu degetul arătător îndreptat spre șifonier și să știm dacă vrea să-și schimbe pantofii sau pantalonii. Sigur, o altă soluție ar fi să o îmbrăcăm doar în fuste, cuvânt pe care-l pronunță destul de bine, doar că nu îl spune prea clar pe S și nu putem permite să vrea o fustă când sunt și străini în casă.
Dar m-am luat cu gândurile și am uitat de ce stau ascuns în întuneric, ținând un sac cu multe daruri. Fetele plecaseră de mult de la ușă, probabil sunt în paturile lor, refuzând oferta dulce a Moșului Ene și sperând că vor fi primele care vor auzi pașii greoi ai celuilalt moș, cărăuș al cadourilor preludiu ale celor de la Crăciun.
E senzațională senzația din fiecare an, când aștepți ca toți din casă să adoarmă și să le lași mici atenții în ghete. Când te miști încet, cu atenție să nu trezești pe cineva și să strici bucuria tuturor. Ești deodată Superman, Captain Planet, Zâna Măseluță și peștișorul de aur!
La ușă am văzut lucind și cizmele nevestei mele. Am zâmbit, eram pregătit pentru a-i satisface dorința de a fi copil măcar o dată pe an. Eram pregătit chiar și pentru cizmele mele de cowboy, pe care le ”uitasem” de cu seară în hol. În definitiv, nicăieri în povești nu se spune dacă peștișorul nu-și îndeplinea din când în când și lui câte o dorință!
Tocmai am pus cadourile când am simțit o mișcare în casă. M-am tras în sufragerie și am rămas nemișcat, aproape fără să respir. O umbră a apărut în hol, a cotrobăit pe lângă șirul de ghete și a dispărut, aproape pe nesimțite, așa cum a și apărut.
Inima îmi bătea tare. ”Doamne, există! Fantasma copilăriei prinsese viață sub ochii mei!” Nu mai aveam răbdare, cu emoții de puștan am mers în hol. Pe fiecare pereche de încălțăminte înflorise câte un dar nou. L-am luat pe cel sprijinit de cizma mea.
O nuia!
Am tras aer în nări, ca un căprior care adulmecă lupul, ca Scufița Roșie când a văzut că florile de câmp pot mirosi a blană cenușie. Parfumul inconfundabil al soacrei lua locul fantasmei copilăriei.
Undeva, în întuneric, cineva râdea de Superman, Captain Planet, Zâna Măseluță… dar peștișorul de aur își restarta setul de dorințe proprii!
