Nu îmi e frică de femei!

Sigur, aș prefera să nu afle chiar toată lumea ce am spus în titlu! S-ar produce o agitație nedorită în jurul meu și am ceva persoane de gen feminin în anturaj!
Nu că ea n-ar fi adevărată. Nu îmi e frică de femei, așa cum nu mă tem de bau-bau, de strigoi, vârcolaci, dinozauri. Și de toate astea nu îmi e frică pentru că ele nu există! Eu nu știu cum am putut să pierdem, undeva pe întortocheatele căi ale istoriei, tot ce era mai frumos pe lumea asta! Cred că a fost atunci când ne-am oprit și am pierdut timpul ca să le facem egalele noastre. Nu-i vorba aici de toate conotaţiile sociale ale „egalizării”, ci de îngăduinţa pe care am avut-o de câte ori au vrut să schimbe ceva în înfăţişarea lor. Nu ajungea dreptul la vot? Salarii la fel sau ocuparea funcţiilor de conducere?
La ce ne-o fi trebuit să ne zbatem atâta ca să ne ridicăm la nivelul lor? Ne era mai bine inferiori, preș pentru tocurile ascuțite cărora le făceam loc să treacă înaintea noastră sau puțin plecați în spatele lor, când le potriveam scaunul ca să se așeze. M-aș întoarce, de-aș putea, în locul unde s-a schimbat totul și m-aș pune în patru labe să scormonesc împrejurimile poate dau de feminitatea din trecut.
Astăzi dacă stai la o cafenea din Centrul Istoric și visezi ca pe locul gol din fața ta să se așeze Lauren Bacall, te trezești că flirtezi cu Humphrey Bogart! Și culmea, îți place! Și ei! Sau lui?
Unde am pierdut rochia vaporoasă, când am înlocuit-o cu sacii cu scutec? De ce am cedat, noi bărbații, când prima iubită și-a eliberat piciorul din pantoful care mângâia piciorul ca o lacrimă și am lăsat-o să ne fure bocancii din cătănie? Cum de nu ne-am legat de ușile magazinelor când jambierele au acoperit ciorapii fini și rezistenți care au inspirat deopotrivă strangulări și poezii? Nu am fost bărbați, asta e realitatea! Om fi împânzit noi lumea cu povești despre lupte crâncene, câștigate în băi de sânge, dar singura bătălie începută de strămoșul nostru Adam am pierdut-o!
Nu am fost bărbați… dar oare mai suntem bărbați?
Sun acum câteva zile un prieten. Nu-l văzusem de mult și mă îngrijora dispariția lui din peisaj. Mi-a răspuns pe un ton vioi, dar a declinat invitația mea: ”Mâine? Nu pot, avem oră la cosmetică!”
”Avem”? El și soția.
Pare – și probabil așa și este – că egalizarea dintre bărbați și femei s-a produs mergând unul spre celălalt. Atât de multe secole le-am cântat părul că ni l-am dorit și pe capul nostru ( bine, la mine chestia asta nu mai ține). Am început să ne pensăm, să ne epilăm, să ne ungem cu toate cremele inventate de orice babă care nu se vrea babă.
Poate că și bărbatul a devenit egalul femeii, nu am luptat în stradă ca ele, nu am avut nevoie de vreo revoltă a subretelor, dar ne-a ieșit. Acum suntem egali în șanse și ne luptăm să fim egali și ca imagini, făcând unul spre celălalt pași repezi, până ne-or lua pantalonii definitiv iar noi vom ridica de jos abandonata fustă și, dintr-o cochetărie, o vom proba.
Mă uit din nou spre Humphrey și citesc formele feminine sub hainele bărbătești, eleganța din spatele unor gesturi forțat dure. Poate nu e chiar totul pierdut. Și mă gândesc la cum Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea sa, dar poate și El, singur acolo în ceruri, și-a mai schimbat look-ul, a mai smuls un fir de păr rebel, a ridicat o greutate, a băut apă pe stomacul gol.
Iar noi semănăm tot mai mult între noi, dar și cu El.
Și mă mai gândesc la ceva. Dacă așa mulți se schimbă doar ca să respecte Geneza, de ce am rămas așa de puțini care să sugereze că și Darwin ar putea avea dreptate!
Dar, vorba unui cowboy din trecut, e greu să fii umil când ești perfect din atâtea puncte de vedere…

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.