Putoarea

Am ieșit din casă și am auzit un țipăt deasupra mea. Am ridicat ochii…

L-am salutat voios, dar al doilea strigăt mi s-a părut mai degrabă un avertisment.
Un pescăruș nebun! Poate a stat în soare.
Și am ajuns la ce vroiam să vă spun.
Știți secvența clasică a ambuscadei din defileu, din westernurile vechi? Călăuza intră temătoare în canion. El scrutează locul, iar armăsarul său adulmecă eventuale pericole. Ceva pare în neregulă, dar nu dă mare atenție. Face un semn și restul caravanei îl urmează. Când sunt toți în capcană, pe înălțimi apar pieile roșii. Mulți și amenințători. Cu un strigăt de luptă coboară și lovesc fără milă. Cei câțiva care scapă de prima șarjă se grupează după niște pietre, dar sunt găsiți și aici…
Țippătul pescărușului trebuia să mă facă să mă întorc în cameră. Dar nu am dat atenție. Am pășit pe faleză, Canionul meu al Disperării.
Primul care a apărut a fost mirosul șlapilor. Mii de bucăți de cauciuc, stoarse de vlagă sub apăsarea unor tălpi atent ferite de apă și săpun în ultimele zile. Sudoarea a zeci de ore a schimbat compoziția chimică a plasticului.
Pe culmi s-au rânduit în formațiune de luptă milioane de hamsii.

Uleiul în care se rumeniseră mă aștepta încins, probabil, de câteva săptămâni. Mirosea ca respirația unei hiene arse pe rug. Au strigat ”Mujedei acru!”, probabil urletul lor de luptă, și au tăbărât pe mine.
Unde să te ascunzi? De pe flancul celălalt cobora duhoarea shaormei. Ăsta e dușmanul!
Umplea fiecare gol din aer precum smoala caldă. Piepturile puilor morți de foarte mult timp se storceau în țepele din oțel, lăsând să curgă din ele otrava. Se puneau apoi în armuri scorțoase din pită bronzată în laboratoare și se înarmau cu castraveți ce luaseră mirosul șlapilor. O ploaie de săgeți din cartofi congelați cădea asupra vitejilor, murdărindu-i de culoarea ce se lua de pe ei.
Rănit, m-am tras lângă dig, dar aici așteptau, pe jumătate îngropați în nisip, rahații celor cărora burțile nu le-au rezistat până în camere, după ce au înghițit hamsiile și shaormele. Vântul a dat la o parte de pe moțurile lor hârtii mototolite și înmaronite, iar putoarea lor a sărit să muște ca o haită de maidanezi flămânzi.
Când mă declaram învins, hoardele și-au intonat imnul victoriei, era ceva cu niște dușmani, baștani și jeepuri albe…
Când primeam lovitura fatală, ultimul gând mi-a zburat la faleza pe care mi-o aminteam din copilărie. Unde dispăruse?
Murise și acum trupul ei se descompunea. Puțind…
Obeliscul de lângă mine arăta ca un deget mijlociu arătat istoriei. Pumnul falezei, strâns sub el sufoca fără milă trecătorii.

PS În amintirea ”Stațiunii Tineretului”.

Foto Alex Mazilu